Anul trecut am adăugat al patrulea sau al cincilea Crăciun în buchetul celor nereușite, triste și de care am vrut să scap cât mai repede. Anul ăsta a fost mai bine, dar până ieri a fost un Crăciun OK, nememorabil, chiar dacă a fost primul al Adei. Din păcate, oamenii care-mi lipsesc sunt încă o umbră destul de densă peste bucuria oricăror sărbători, fie ele de iarnă sau de Paște. Nu mă pot detașa complet de lipsa lor pentru a mă bucura pe deplin de existența altora. Nu mă înțelegeți greșit, Ada a făcut Crăciunul ăsta mai frumos decât multe altele, chiar dacă nu pricepe nimic din el. Să fim…

Odată cu anunțul plecării în Germania, mă simt iar ca în perioada sarcinii când toată lumea mă avertiza sau mă amenința că „vai ce greu îmi va fi”. Dacă la sarcină se pricepea toată lumea, la plecarea din țară, sfaturile și grijile excesive nu vin de la necunoscuți, ci de la cei mai apropiați, care fie filtrează momentul prin propriile experiențe, fie vorbesc din inchipuite sau din bănuieli. Din nou se pierde din vedere că experiențele personale nu se aplică în general, chiar dacă sunt câteva generalități, cu greu doi oameni trec prin aceeași situație în același fel. Pierd din vedere că poate ce i-a frustrat pe ei s-ar putea…

N-am făcut niciodată un secret din faptul că îmi doresc nespus să plec din România. Pe Facebook, puțin pe blog, dar mai ales prin viu grai, oricui a avut chef să mă asculte, am vorbit despre viața pe care mi-o doresc și aș putea-o avea departe de România. Motivele sunt destule: de la sistemul defectuos până la mașinile parcate pe trotuar, de la condițiile din spitalele de stat până la lipsa unui spital privat de pediatrie, de la corupție până la autorități cărora nu le pasă suficient. În fine, nu e nevoie să enumăr eu tot ce ne deranjează pe toți în țara asta. Gândiți-vă fiecare la un singur lucru…

M-am oprit la expresia asta într-o noapte, când scriam ceva în minte. Mi se întâmplă des să scriu noaptea, în gând, când mintea îmi e la granița dintre somn și trezie. Sunt incredibil de coerentă și creativă și de m-aș ridica și-aș pune mâna pe un pix și-o hârtie atunci și acolo, am bănuiala că ar ieși niște texte așa cum îmi plac mie. Numai că n-o fac niciodată și cuvintele rămân suspendate undeva în subconștientul meu. Ei, într-un periplu de-ăsta creativ și semi-adormit, cumva mi-am amintit și-am folosit expresia „ca la gura sobei”. În ce context, habar n-am. N-am ascultat niciodată povești la gura sobei, nici măcar n-am povestit…

Ați zice că stând acasă toată ziua cu un copil indecent de cuminte am timp și de pierdut. Greșit. Iar n-am timp. Iar vreau să fac un miliard de lucruri și nu știu cum să mă organizez. Îmi scria cineva în comentarii că i se pare SF că am timp să citesc, să mă uit la seriale și filme și să mai am și grijă de un copil. Ați zice că o ignor toată ziua și că îmi văd de viață, de cusut, de citit, de privit la TV. Ei, nu-i deloc așa. (Ada e prioritatea mea numărul 1 și e de ajuns să scâncească și mă înființez lângă ea.…