Ca la gura sobei

M-am oprit la expresia asta într-o noapte, când scriam ceva în minte. Mi se întâmplă des să scriu noaptea, în gând, când mintea îmi e la granița dintre somn și trezie. Sunt incredibil de coerentă și creativă și de m-aș ridica și-aș pune mâna pe un pix și-o hârtie atunci și acolo, am bănuiala că ar ieși niște texte așa cum îmi plac mie. Numai că n-o fac niciodată și cuvintele rămân suspendate undeva în subconștientul meu. Ei, într-un periplu de-ăsta creativ și semi-adormit, cumva mi-am amintit și-am folosit expresia „ca la gura sobei”. În ce context, habar n-am.

N-am ascultat niciodată povești la gura sobei, nici măcar n-am povestit la gura sobei. Sau măcar în fața unui șemineu. N-am citit o carte în fața unui șemineu, cel puțin nu în ipostaze ca în cea din poză.

În schimb, am citit pe sunetul lemnelor arzând în soba de la sat. Sobă de-aia veche, de lut. Afară zăpadă, în casă o căldură ca în toiul verii și geamurile aburite. Sunt atât de îndepărtate acele vremuri, parcă s-au întâmplat într-o altă viață, dar sunt și atât de aproape că doar închid ochii și le readuc instant în fața ochilor. Și mi-e dor tare de iernile alea, de gura sobei, de ai mei umblând prin casă, de tatăl meu tăind lemne, de mama mea facând sarmale, de mine citind în vârful patului cu câinii lângă mine.