-
Filmele de vineri
Weekendul trecut mi-am cam făcut de cap cu filmele, deci am ce scrie acuma 😛 Să purcedem: The Hunger Games (2012) – 4 **** Săptămâna asta nu am film de 5 stele, așa că cel mai bun văzut vinerea trecută e The Hunger Games. N-am citit cărțile, nici nu cred că le voi citi (cel puțin nu le-am pus pe lista de lecturi), dar, recunosc că filmul m-a făcut curioasă și abia aștept să văd ce se întâmplă în continuare. Să nu cumva să-mi stricați placerea :)) I-am dat doar 4 stele pentru că nu-mi place ideea de a ucide pentru distracție. Sau pentru a-i distra pe unii. Pur și…
-
Cele mai repin-uite poze (I)
Cu Pinterest-ul am o relație intermitentă. Când mă apucă holbatul la poze, apăi pierd ore în șir căutând, repin-uind mai departe, împărtășind cu lumea descoperirile. Apoi urmează o perioadă în care nici nu deschid Pinterestul. Acuma sunt într-o astfel de perioadă, da’ am scris postul ăsta pentru că mă miră numărul de persoane care dau mai departe o poză postată de mine acum ceva vreme. Ca și când cineva abia acuma o descoperă și dă șfară-n țară. Am avut surprize de-astea cu câteva dintre pozele pe care le-am repin-uit și eu la rândul meu. Să vi le arăt și vouă. Apropos, “a repin-ui” e același lucru cu a da share…
-
„Coțohârlele de la lucru”
Musai să pun un disclaimer la postul ăsta, ca să nu avansați cu lectura și să credeți că vorbesc pe bune, da’ m-a amuzat așa tare cuvântul ăsta („coțohârlă”) găsit pe blogul lui Anne-Marie (comentariul Andreei) încât am decis că-l fac titlu de postare. Deci nu, colegele mele nu sunt coțohârle, da’ cu siguranță colegele altcuiva sunt. Iar în acest articol vă vor vorbi despre cât de fain e să lucrezi cu oameni care sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, cu femei care nu bârfesc, care nu critică și nu se uită la tine cu superioritate.
-
Artă?!
Noroc cu un filmuleț postat de Zicu, că mi-am adus aminte că nu v-am povestit despre Centre Pompidou din Paris și e păcat, pentru că simțeam nevoia să o fac încă de când i-am trecut pragul.
-
Nu frumusețile patriei vor avea grijă de mine când va veni clipa
Pentru ideea acestui articol am găsit cel puțin trei titluri care i s-ar fi potrivit, însă cel ales exprimă cel mai bine ce vreau să spun. Când ne-am întors de la Munchen – de fapt, mai corect spus, în timp ce eram încă acolo – în mintea și sufletul meu a încolțit o dorință. Aceea de a părăsi România. Și a încolțit atât de tare că mă suprinde și pe mine. Deja nu mă mai gândesc la emigrare în termeni de „dacă”, ci de „când”. Nu e zi care trece fără să nu apară noi și noi motive care să mă încurajeze să plec. Dar cea mai și cea mai…
