Un film care mi-a arătat sfâșierea sufletului la televizor

Până acum, probabil mulți ați văzut deja All of Us Strangers pe Disney+. Dacă nu, dați-i o șansă și nu vă lăsați descurajați de încetineala cu care progresează la început.

Eu l-am văzut lăudat pe internet și acum o lună-două, Ada era la clubul de copii, Sotzu’ lucra sus în biroul lui, iar eu am profitat de această ocazie rară și m-am uitat la film. Povestea e foarte emoționantă și pentru mine s-a lăsat cu multe lacrimi, însă la început eram aproape să abandonez. Mi-am amintit de laudele altora și am perseverat. Mă bucur așa de mult că am făcut-o pentru că s-ar putea să fie filmul anului pentru mine.

Pentru cine nu a apucat să îl vadă, cam despre asta e vorba (atenție, pot fi și spoilere): un bărbat de 40 de ani, care și-a pierdut părinții într-un accident când el avea doar 12 ani, se duce într-o zi să-și revadă casa copilăriei. Astfel pornește într-o lume a viziunilor în care părinții lui au rămas la vârsta pe care o aveau când au murit, adică de o seamă cu el acum, și locuiesc încă în acea casă. Iar el îi vizitează și reîntâlnirile lor seamănă cu saltul lor în timp în prezentul lui, ca și când legătura lor ar fi fost întreruptă. Dialogul lor e o recapitulare sau un update pe care el îl oferă despre viața lui, plus mărturisirea sentimentelor lui din timpul adolescenței, când a înțeles că este homosexual, din timpul tinereții și din viața curentă.

Pe mine m-a rupt dialogul din pat, unde el îi spune mamei cum și-a închipuit viața cu ei vii. Și ca mamă, dar și ca tânără femeie care și-a pierdut părinții până la 33 de ani… am simțit totul din ambele părți. Am pus pe pauză să încerc să îmi închipui ce aș povesti acum, la 40 de ani, cu părinții mei, ce le-aș spune, ce i-aș întreba. Am închis toate emoțiile și toate ‘cum ar fi dacă’-urile undeva unde nu le mai pot accesa, însă sunt dăți în care ies singure la suprafață, atunci când Ada mă întreabă despre ei. Și deși încerc să fac un exercițiu de imaginație ‘cum ar fi dacă’ ei n-ar fi murit, mai mult decât să îi spun: “amândoi te-ai fi iubit enorm și ar fi fost niște bunici extraordinari” nu pot să leg. De asta sunt sigură, însă de mai mult… nu mai pot. În draftul acestui articol, i-am dat titlul All of Us Strangers – conversație cu părinții mei morți. Asta însemna să fac un exercițiu de imaginație și să mă gândesc ce am putea vorbi într-un scenariu absurd ca cel din film. Nimic, absolut nimic nu mi-a venit în minte.

Însă dacă mă gândesc la varianta în care eu sunt mama care se întoarce din morți… avem o cu totul altă conversație aici. Din punctul ăsta de vedere, filmul a fost pentru mine expunerea vizuală a uneia dintre cele două mari temeri ale mele: să îmi las copilul fără mamă. Mă înnebunește gândul la durerea Adei, la tristețea și la trauma prin care ar trece, mă doare totul pe dinăuntru când îmi închipui ce ar însemna tragedia asta pentru ea. Știu că pentru fiecare copil e o tragedie, nu doar pentru al meu. Însă pe al meu îl cunosc cel mai bine și știu cum tânjește după atingere, îmbrățișare, cocoloșire, câtă nevoie are de iubirea fizică și verbală, cât suferă când nu sunt mai mult timp lângă ea. Cât îi plac conversațiile noastre despre de toate și cum i-ar lipsi dacă n-aș mai fi, câtă tăcere ar fi în viața ei și cât de gol ar fi spațiul lăsat. Am în minte o imagine cu ea de când era mai mică, probabil 3 spre 4 ani, când am lăsat-o în grija bunicilor câteva ore. Când ne-am revăzut, ea era în cărucior, cu privirea rătăcită și arătând ca o legumă. Toată plânsă, aproape că nu reacționase când i-am apărut în față. Abia când am luat-o în brațe, s-a agățat de mine, a început să plângă și nu voia să se mai dea jos de acolo. Nu știu cât a marcat-o pe ea acel moment, însă pe mine m-a izbit în moalele sufletului. Așa mi-o închipui trecând prin moartea mea.

Sunt gânduri care mi-au ocupat mintea în timpul filmului și deși am suferit, mă bucur că le-am simțit. Mă bucur că mă mai pot emoționa atât de tare la un film… n-am mai avut “plăcerea” asta de mult timp. Cu Sotzu’ nu mă pot uita la filme ‘triste’ pentru că el caută escapismul în televizor, vrea râs nu plâns, dramă sau groază. Și e OK, poate e mai sănătos așa pentru căpuț.

Sper că nu v-am deprimat complet și că v-am făcut curioși să îl încercați.