Noroc cu un filmuleț postat de Zicu, că mi-am adus aminte că nu v-am povestit despre Centre Pompidou din Paris și e păcat, pentru că simțeam nevoia să o fac încă de când i-am trecut pragul.

… s-ar putea vorbi și scrie volume întregi. Dar stați, chiar s-au scris și s-au vorbit volume întregi. Literatura franceză, filmele franțuzești și chiar și cele americane au puricat și-au întors pe toate fețele istoria de la Versailles, de dinainte de Ludovic al XIV-lea, în timpul domniei lui și după ce-a murit. Și după ce-au terminat de vorbit despre Ludovic, au continuat cu Maria Antoaneta și cu Napoleon. Adevărul e că au și avut subiecte pe care să abereze.

Încet, încet mă apropii de finalul poveștilor pe care le-am adus cu mine de la Paris. În fiecare duminică seară, când mă pun să retușez pozele, să le îndrept, să le șterg pe cele mișcate, arse sau strâmbe, mă apucă dorul de  acest oraș minunat, pe care abia aștept să-l revăd. Nu sunt adepta întoarcerii în aceleași orașe pe care le-am mai văzut, dar cu Parisul e altceva. Efectiv mă cheamă, mă strigă și mă face să mă visez pe străzile lui, mai ales acum, când deja nu-l mai creez din imaginație, din manualele de limba franceză sau din romane… Așa că trag de amintirile astea până le voi epuiza…