Paris 2024 – (ne)plăcerea ei

Cu două luni înainte să plecăm la Paris, Ada nu era prea încântată de idee. Era prima vacanță care nu o entuziasma pentru că ziua ei pica fix în mijlocul săptămânii în care eram acolo. Voia petrecere cu prietenele ei, cadouri, și își făcuse o mie de planuri, deși știa de anul trecut că nu va fi în Berlin de ziua ei. Am încercat să o aburesc cu Turnul Eiffel, cu Disneyland și alte cele, a ținut o vreme, însă tot ‘cea mai nașpa vacanță a ei’ a fost. Cel puțin asta e feelingul acum.* Inițial plănuiam să o ducem de ziua ei la Disneyland, însă ne-am răzgândit că ne-am închipuit ce măcel trebuie să fie cu toată planeta adunată într-un loc. Însă am auzit din două surse că nu ar fi fost chiar ce îmi închipuiam eu, ci, dimpotrivă că ‘era cam gol’. Oricum am ales Parcul Asterix care s-a achitat frumos de datorie, deși destul de plin și el. Și, apropos, de când e la școală o singură dată i-am ținut ziua chiar pe 30 iulie, deci dezamăgirea a fost ușor nefondată. Însă vom face ceva restrâns mai spre sfârșitul vacanței când se adună copiii de pe unde sunt plecați.

Că tot vorbim despre 30 iulie să vă povestesc cum a decurs.

Înainte să plece la Jocuri, Sotzu’ s-a dus la o cofetărie să îi cumpere un tort, cu o zi înainte luase și niște baloane, așa că ‘am trezit-o’ (deși era deja trează de când ne-am trezit și noi, dar s-a prefăcut că doarme) cantandu-i La mulți ani și am mâncat câte o felie de tort la micul dejun. Cadourile și le-a cumpărat singură pentru că i-am dat bani să își cumpere ce vrea ea fără că eu să comentez că strică banii pe prostii.

După ce a plecat el, noi am mai frecat un pic menta prin cameră apoi ne-am îmbrăcat și ne-am dus să brunch-uim la Louisette, un restaurant văzut din mașină cu două zile înainte când și-a exprimat dorința de a mânca acolo. Din ce motiv, vă puteți da seama din poze.

După Louisette ne-am mai plimbat puțin prin zonă și după ce ne-a întors la apartament să lăsăm plasa cu rochiile mele cumpărate pe drum, am pornit către Stadionul St. Denis unde se desfășurau meciurile de polo la care aveam și noi bilete. Cum am scris și în articolul despre Parisul Sotzului, el și-a dorit mult să ne aibă alături măcar la o competiție sportivă și când a cumpărat biletele a găsit ieftine la meciul de polo ale României. Însă nu se putea lua bilet doar pentru un meci, pentru că durează doar o oră, așa că se vindeau două la pachet. Așa am asistat la Franța-Japonia și apoi la România-SUA. Cu o zi înainte am întrebat copilul dacă vrea la amândouă sau doar la România, ea a răspuns răspicat (de două ori) că vrea la amândouă. OK… știam de pe atunci că nu avea cum să fie bine până la capăt. La început a fost cât de cât interesată, a aplaudat, i-am mai arătat una alta, ne-am bucurat de entuziasmul francezilor, după care, la meciul României… dezinteres total. I-am dat chiar și telefonul ca să ne putem bucura cât de cât de experiență, dar nici asta nu a fost de ajuns. Bine că s-a terminat fără lacrimi și miorlăieli.

30 iulie a fost o zi incredibil de caldă, cred că vreo 35 sau 37 de grade, temperaturi de care ne-am dezobișnuit demult pentru că la Berlin nu prindem 35 de grade decât o dată pe an. Poate. Această temperatură a contribuit considerabil la disconfortul tuturor, plus oboseala adunată de dimineața până la ora 23 când ne-am întors la cazare. Noroc că la ieșire, cineva din organizare stătea cu un furtun și copilul s-a mai ‘revergorat’.

Iar când am ajuns la metrou, bucurie mare că era tot de ăla fără vatman (sau cum se numește șoferul metroului) și Adei nu-i venea să creadă că nimeni nu îl conduce și se descurcă singur. Fascinată, a pus tot felul de întrebări: ‘Nu e periculos?’ ‘De unde știe unde și când să se oprească?’ ‘De ce merge așa de repede?’ Dar nu i-a trebuit mult să ‘îl conducă ea’ și chestia asta i-a adus un plus de entuziasm.

Următoarea dorință de ziua ei a fost să urce în turn seara. Doar dacă am fi luat bilete din februarie am fi putut găsi, însă cu două luni înainte nu mai era nimic disponibil online. Așa că ne-am dus direct acolo, că să aflăm că nu se poate urca până în vârf că e full și au oprit vânzarea. Am stat aproape o oră la coadă să urcăm până la etajul 2, dar, așa cum vă puteți închipui, Turnul Eiffel e magic și întotdeauna o plăcere. Am ajuns exact cu 10 minute înainte să înceapă să sclipească și vă spun sincer că pentru mine ăla a fost singurul moment de desfătare maximă din această vacanță. Am făcut poze, am filmat, ne-am minunat de tot ce am văzut și într-un final ne-am spus că e de ajuns, ar trebui să mergem la cazare.

Însă spiritele s-au încins, oboseala și căldura și-au spus cuvântul și ziua s-a terminat cu lacrimi. A doua zi, mai calmi și odihniți, ne-am explicat emoțiile, ne-am iertat și am promis să nu mai tragem de noi în halul ăla.

Și această a doua zi a fost una atât de pe placul Adei că a decis că asta a fost ziua ei anul ăsta, nu 30 iulie :)) Verișoara ei, de care e îndrăgostită, e născută pe 31 iulie, deci faptul că s-au felicitat reciproc a contribuit major la fericirea ei.

Am început cu o vizită la unul dintre obiectivele mele, Sala Ovală de la BnF, despre care veți citi în articolul cu Parisul meu, dar pot spune că Adei i-a plăcut mult, spre suprinderea mea. S-a uitat prin cărți, i-am povestit despre Andy Warhol și Brâncuși, s-a distrat cu un ecran care făcea să danseze niște costume urmarindu-i mișcările ei, deci nu și-a mai dat ochii peste cap că ‘iar trebuie să mergem să vedem niște cărți’. :))

La sugestia Sotzului, noi două ne-am dus la Muzeul Grévin, că Ladybug și Cat Noir erau acolo și trebuiau musai vizitați. Apropos de ăștia doi, motivul convingător pentru Ada a fost că poate vedea ‘în adevărat’ toate locurile din Miraculous și a profitat de orice îi era cunoscut pentru a ne povesti în ce episod a apărut clădirea, unde stă Hawk Moth, unde stă Marinette și în ce parc s-a produs o catastrofa care aproape a distrus Parisul etc. Chestia e că și eu știam unele dintre poveștile ei că fără să vreau mai trăgeam cu ochiul. La muzeul Grévin, am întâlnit figurile multor personalități celebre, în special franceze sau cu însemnătate pentru Franța. Normal că iar am povestit despre fiecare, ne-am pozat peste tot, fiecare cu interesele ei.

Iar seara ne-am dus să vedem Flacăra Olimpică, fiind dezamăgiți, cum am scris aici.

Joi, 1 august, a fost singura zi a Sotzului fără evenimente sportive așa că am dedicat-o Parcului Asterix, adică întru totul copilului. Înainte să plecăm din Germania, Adei nu îi erau deloc cunoscuți eroii francezi Asterix și Obelix, așa că ne-am uitat puțin la desene, dar trebuie să vedem și filmele. Caruseluri, locuri de joacă pentru diferite vârste, trenulețe și montagne russe-uri de toate dificultățile, ne-am dat pe multe.

 

Cele mai distractive au fost cele cu apă. Era și foarte cald afară, deci să avem hainele ude n-a fost cel mai rău lucru din lume.

Capac ne-a pus un montagne russe de lemn (nu avem poze cu sau in el), pe care nu îl vedeam în totalitate și nu știam exact ce ne aștepta. Plus că le era permis și copiilor peste 120 cm înălțime, așa că de ce nu? Cea mai proastă decizie! Poate mi-ar fi făcut plăcere pe la 20, chiar 30 de ani, dar la 40 Doamne apără și păzește, NU! Copilul a început să plângă după ce ne-am dat jos din el. (După cum vedeți, multe lacrimi în vacanța asta). Am stat să ne revenim, să ne calmăm și am pornit încet încet către un restaurant să și mâncăm. Apoi cu forțe noi, ne-am așezat la alte cozi după ce am inspectat cu atenție în ce ne băgăm.

Am concluzionat că ne-a plăcut și am pornit spre casă, terminați de aventură și căldură.

Pe lista Adei de ziua ei era și un loc descoperit întâmplător pe Instagram când ne uitam la diverse reels. Era o reclamă la House of Dreamers, proaspăt deschis la Paris și când a auzit: ‘Acolo vreau să mergem!’. Sotzu’ n-a luat bilete din timp, așa că atunci când s-a uitat din nou, nu mai erau online. Însă la Paris am aflat că nu mai erau disponibile pentru că fusese închis câteva zile din nu știu ce motive. Se redeschidea pe 3 august, ziua în care noi trebuia să părăsim Parisul. Dar ca să îi îndeplinim și această dorință, am amânat plecarea cu câteva ore și ne-am dus noi două, că Sotzu’ mai avea de rezolvat chestii administrative. Foarte instagramabil însă mai mult de atât… puține activități. Adei i-a plăcut, deci obiectiv îndeplinit. Am ajuns la cazarea de la mijlocul drumului către casă la ora 23, din nou rupți de oboseală.

Asta a fost Parisul ei, pe care l-am pus aici în scris ca peste ani să știe cum a fost dacă nu își va mai aduce multe aminte.

_________________________
* după fiecare excursie sau vacanță pe care o facem, îi întreb pe amândoi ce le-a plăcut cel mai mult și ce nu le-a plăcut deloc. Suntem pe plus de fiecare dată pentru că avem mereu grijă să îndeplinim nevoile și dorințele tuturor. Despre Paris, deși nu am fi zis, Ada a avut o lista destul de lungă cu ce i-a plăcut, deci poate în câțiva ani se răzgândește și totuși admite că i-a plăcut :))