-
Acum stiu ce e Zumba
Până mâine, când o să vă pot da vești despre starea lui Ricky, vă rețin atenția cu ce-am mai făcut în ultimele două săptămâni. Și-anume, cu Zumba. Am fost deja de 3 ori și dacă n-ar fi intervenit necazul ăsta cu cățelul, n-aș fi lipsit joia trecută și nici săptămâna viitoare. Însă nu-i după cum vreau eu, așa că prioritățile se stabilesc singure.
-
Mică printre săraci
După tot periplul meu pe la doctori, alergând dintr-o parte în alta, eram pe punctul de a merge direct acasă de la veterinar, fără să mai trec pe la Azilul de Noapte, că eram ruptă de oboseală. Cristina n-a mai putut să mă însoțească, așa că aș fi amânat drumul ăsta pe azi, că e zi mai liberă. Dar m-am nimerit în zonă și mi-am zis că dacă tot sunt acolo, nu mor dacă mai întârzii puțin.
-
Vești bune… și nu prea
Știam că zic „hop” înainte să sar gardul azi când am scris pe blog și pe facebook că am vești bune despre Ricky. Pentru că mai aveam un test de trecut, dar n-am putut să nu mă bucur de telefonul doctorului. Să detaliez.
-
O scânteie de bucurie
Nu, n-are legătură cu Ricky; în privința asta mă usuc de îngrijorare pentru că acum, când citiți rândurile astea, el e la veterinar, așteaptă să fie operat sau e chiar pe masă. Ceea ce pe mine mă termină psihic și până vorbesc cu doctorul, până mă duc să-l văd, timpul va trece strop cu strop, chinuindu-mă la maxim. Vesti bune. Revin diseara 🙂
-
Doar nimic, atat mai au
Am început săptămâna într-o notă tristă, o continuăm la fel, că n-avem cum altfel. Lăsând puțin drama mea la o parte, care e strict problema mea și nimeni n-are ce face în legătură cu ea, România își trăiește propria dramă. Nu mă uit la televizor că numai despre zăpadă aud. Însă m-am nimerit vineri prin fața lui și am văzut satele acelea complet acoperite de „infernul alb” cum îi zic jurnaliștii. Instant au început să-mi curgă lacrimile pentru oamenii ăia bătuți de soartă și m-am întristat și mai mult. De parcă nu le am eu pe ale mele.
