Vești bune… și nu prea

Știam că zic „hop” înainte să sar gardul azi când am scris pe blog și pe facebook că am vești bune despre Ricky. Pentru că mai aveam un test de trecut, dar n-am putut să nu mă bucur de telefonul doctorului.

Să detaliez.

Operația trebuia să înceapă pe la 10-11, iar pe la 13-14 să primesc vești despre cum a decurs. Însă pe la 10:30, mă sună doctorul să-mi spună că i-a repetat ecografia și tumoarea… nu mai era acolo. Vezica arăta normal și nici urmă de umflătură. Ceea ce însemna că nu-l mai opera azi. DAR! Ceva, ceva tot se vedea în zona ombilicului și trebuia investigat ce. Așa că m-a trimis la alt medic, care are o aparatură mai performantă și după ce își dă și el cu părerea și vom ști ce-i acolo, vom vedea ce e de făcut în continuare. Îmi place foarte mult că mai cere o părere și nu sare imediat cu bisturiul. E foarte de treabă. Apropos, nu v-am spus cine e doctorul lui, doctor pe care îl recomand cu toată caldura. Se numește Popa Robert și are cabinetul în Piața Traian. Bun.

L-a sunat pe celălalt medic și m-a programat pentru azi la 18 să merg cu Ricky să vadă ce-are. Păi n-are nimic la vezică, nimic la rinichi, nimic la pancreas, însă are… o tumoare la splină. Go figure… La splină!!! Să vă mai aduc aminte cine a avut tumoare la splină? Zicea doctorul că sunt foarte dese cazurile în care animalele fac aceleași boli ca și stăpânii. În fine… tumoarea e mare. De 7 pe 5 cm. 🙁 Deci ne-am întors de unde am plecat: la operație. Care se va întâmpla marți.

Și al doilea medic (Șerdean Călin) mi-a explicat tot ce face, tot ce vede, ce e bine, ce nu e bine și m-a mai liniștit. M-a liniștit atât de mult încât chiar dacă el a zis că ar fi preferat să fie ceva la vezică și nu la splină, io-s tare zen că-i acolo. Poate și pentru că mi s-au risipit temerile că nu s-a agățat de celelalte organe și din ce-a văzut el, nu-s metastaze. În plus, știu că poți trăi bine-merci și fără splină. Deci față de gândurile care mă încercau pentru prima variantă, acuma-s calmă și mai resemnată. Sper să fie întemeiată noua atitudine, care mă surprinde și pe mine că nu-i falsă sau impusă. Sper să rămână așa și până marți. Evident că emoții tot am, ca totuși e cancer, oricât am încerca să ne ascundem de cuvântul ăsta urât. 🙁

Așadar… până marți sper să nu mai aflu nimic, că numa’ mă dă peste cap. Și pentru că am crezut că azi va fi sfârșitul, i-am făcut niște poze înainte să mergem la vet. Am vrut să-l filmez, să vedeți și voi energie la un câine de 9 ani. Dar până m-am dumirit eu cum se face, eram deja în mașină, în față cabinetului.

26 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *