Mică printre săraci
După tot periplul meu pe la doctori, alergând dintr-o parte în alta, eram pe punctul de a merge direct acasă de la veterinar, fără să mai trec pe la Azilul de Noapte, că eram ruptă de oboseală. Cristina n-a mai putut să mă însoțească, așa că aș fi amânat drumul ăsta pe azi, că e zi mai liberă. Dar m-am nimerit în zonă și mi-am zis că dacă tot sunt acolo, nu mor dacă mai întârzii puțin.
Am ajuns la Azil la ora 18:45 și în fața lui erau strânși o grămadă de oameni săraci. Dacă n-ar fi fost o mașină de poliție în fața cladirii, nu aș fi găsit-o că nu știam exact unde e. Și cum eu am obiceiul de a cere indicații polițiștilor, i-am și ochit și mă îndreptam spre ei să-i interoghez. ;)) Dar n-a mai fost cazul. Am așteptat cuminte în mașină să se facă ora 19 să pot da cuiva plasele cu haine.
Când am văzut că se intră, m-am dus și eu și am așteptat să pot vorbi cu cineva. Șirul începea și de la stânga și de la dreapta și deși se îngrămădeau, o făceau cu bun simț. Nu cum facem noi, educatii, ca vitele, când ieșim de la un spectacol sau de la un concert… O femeie din rând m-a văzut că aștept ceva și m-a strigat: „Doamna, vreți să intrați?” I-am răspuns că vreau să vorbesc cu cineva de la fundație. „Intrați, haideți intrați. Faceți-i loc la doamna.”
Și-atunci a fost momentul în care m-am simțit mică mică. Și nu mă refer la înălțime. Mică în fața unor oameni care n-au nimic, nici casă, nici masă, nici familie. Doar hainele de pe ei. După ce femeia le-a spus să-mi facă loc, am auzit o grămadă de voci pe lângă mine: „Haideți, doamna, treceți” sau „Dă-te să treacă doamna.” Nu mi-a venit să cred când nici unul dintre ei n-a schițat nici cel mai mic gest de enervare, când fiecare s-a lipit de perete, deși abia se putea trece printre ei, să-mi facă loc să ajung la masa cu înscrierile. Iar chipurile lor… of, orice descriere ar fi mută în comparație cu ce-am citit pe ele. Speranță, teamă, păreri de rău, resemnare, bucurie, tristețe, toate astea le-am prins dintr-o privire fugitivă. În acele 5 minute, acei oameni săraci au fost mai civilizați decât mulți dintre cei educați.
Am plecat de-acolo cu inima plină de bucurie, plină de satisfacție că hainele pe care le-am dus îi va încălzi în iarna asta năprasnică. Aș fi vrut să le împart eu bucată cu bucată să mă pot hrăni cu bucuria lor. Dar de data asta nu. Am înmânat plasele unui voluntar (asta bănuiesc că era) și am plecat către problemele mele. Dar vreau să mă întorc. Nu neapărat cu haine, că nu mai prea am. Însă mi-aș dori tare mult să am timp să fiu voluntar. Fie aici la azilul ăsta, fie la un adăpost de animale. Și mă voi întoarce pentru că vreau să discut mai pe îndelete cu cineva de-acolo, să pun întrebări și să vă povestesc și vouă. Și după ce se va rezolva Marea Problemă, voi face tot posibilul să merg să ajut cum pot.
Ceea ce vă doresc și vouă.
23 Comments
dojo
Da, bunul simt nu se castiga si nici nu se pierde odata cu venirea sau ‘plecarea’ banilor. Bunul simt exista in noi, dar multi incepem sa-l uitam, convinsi ca MERITAM respect, uitand sa-l oferim noi insine. Bravo, Tomatina, pentru fapta ta. Voi incerca si eu sa dau pe la ei, sunt convinsa ca au nevoie de ajutor si orice conteaza.
Tomata
ar trebui sa incerci senzatia. e unica. 🙂
Andreea
Pentru a fi voluntar la azile sau adaposturi, indiferent ca vorbim de oameni sau animale, e nevoie de mult curaj si stabilitate emotionala. Tu esti o persoana foarte empatica si cred ca nu ar trece mult timp pana ce granita dintre problemele celor pe care ii ajuti si viata ta personala s-ar estompa, pana la disparitie. Ajutorul pe care l-ai oferit este intr-adevar un exemplu si e bine sa il poti acorda in continuare, cata vreme reusesti sa pastrezi o oarecare detasare emotionala. Cand ne vedem, iti pot da detalii despre o fundatie care se ocupa cu integrarea in societate a copiilor din familiile sarace, a copiilor cu autism si cu alte actiuni centrate pe educatia copiilor.
Tomata
stii cum e? am stat sa ma gandesc la asta, la implicarea emotionala. insa “scaparea” mea e ca de acolo pot sa plec, pot sa nu merg o vreme sau pot sa ma opresc. in timp ce viata mea personala… nu poate fi pusa pe hold, si nici nu pot arunca responsabilitatile in carca altora. 🙁 de-asta cred ca voluntariatul mi s-ar potrivi. desigur… nu oricare. nu stiu cum as reactiona la animale si la copiii. cred ca saracii nu m-ar consuma atata emotional.
Cami
Bravo, Andreea! Emotionant cum ai povestit!
Kay
Wow, cat de la fix.
Chiar ma gandeam acum cateva zile (inainte sa ‘ne spui’ pe blog de problema cu Ricky) sa-ti scriu sa te intreb daca nu stii cumva un adapost de animale in cautare de voluntari — mi-a venit recent ideea sa ‘voluntariez’ pe undeva, macar cat sa cunosc si experienta asta. Poate mi se potriveste, poate nu, dar mi-ar placea sa incerc.
In concluzie: daca afli ceva interesant, neaparat sa-mi zici si mie 🙂
PS Asta e a doua luna februarie in care imi ghicesti exact gandurile. Si anul trecut, chiar cand ma gandeam ca poate ar fi bine sa adopt o alta pisica, pac, anuntul tau cu pisoiul 🙂
Tomata
stiu un adapost de animale care are mereu nevoie de ajutor. Sigur ii stii si tu pe cei de la Pet Hope. 🙂 sunt sigura ca daca le scrii, se gaseste ceva pentru tine. Eu inca n-am timpul necesar, in plus… am deja doi caini acasa, care ma consuma emotional prea mult, pentru a ma incarca si cu problemele altor suflete. dar mi-am spus caa dupa ce voi ramane fara cateii mei, pentru a-mi potoli setea si dragostea de animale, mai bine fac voluntariat, macar nu-s CHIAR asa de implicata. desi totuna nu mi-ar fi… uf, nu stiu, nu ma pot gandi la asta acum, dar cand va veni timpul, cu siguranta voi lua asta in considerare. 🙂
Pingback:
Liana
Eu am prostul obicei de a aparea numai cand am ceva de obiectat. Imi cer scuze pentru asta 🙂
DAR nu ma pot abtine sa nu remarc ceva aici. Oamenii saraci nu este egal cu oamenii needucati. Educatia (mai ales aia cu cei 7 ani) nu tine cont de categoria sociala.
Bunica mea a fost 1000 de ani profesoara si cativa ani a lucrat la una din scolile din partea saraca a orasului si periodic aducea acasa cate un copil, doi acasa sa le dea sa manance ceva cald ca ei nu aveau. Nu am vazut unul din copiii aia sa nu spuna multumesc, sa nu ii deschida usa, sa nu… si se vedea ca nu fac asta din obigatie ci din… reflex. Asa erau invatati. Desi aveau nevoie de Granny sa manance o masa calda.
Deci te rog… nu imparti lumea in oameni saraci si oameni educati. Pentru ca ti-as putea da n exemple de oameni cu lingurita de argint in gura mai needucati decat needucatia in sine.
Alina
Liana, cred ca ce voia Andreea e sa spuna e ca am putea avea impresia, in mod gresit, ca saracia ne-ar dezumaniza, pe undeva. Ca ne-ar face sa fim acri, rai, sa ne pese numai de noi, ca ne-am enerva cand ar trebui sa facem un gest catre celalalt.
Si tocmai ca nu-i asa. Asta era mesajul, dupa mine. Nu o cunosc de mult pe Andreea, de fapt nici nu am vazut-o vreodata. Dar asa cum spunea cineva mai sus, e o fata foarte empatica. Si puternica, as adauga eu. Asa ca-s sigura ca ar fi perfecta pentru voluntariat!
lala
Liana, cred ca ai inteles gresit!!
Tomata
Am folosit cuvantul educati cu singurul inteles de “oameni scoliti”. Iar oamenii saraci (ma refer la cei de pe strada) nu au intotdeauna acces la invatatura, invata de pe strada cum sa se comporte si cum sa reactioneze.
Cunosc si eu oameni saraci, dar nu de-aia de pe strada, pur si simplu oameni care nu-si permit prea multe, si am tot respectul fata de ei, de firea lor, de cum se comporta si cand intru in contact cu ei, mereu ma simt asa cum m-am simtit in seara aia la Azil… oamenii astia ma invata ceva de fiecare data si de multe ori, mi-e rusine ca eu am si ei nu. ma simt vinovata ca am si ei nu. ca altii, care asa cum spui sunt mai needucati decat needucatia, au si ei nu…
ce spune Alina, despre dezumanizarea provocata de saracie nu e departe de adevar. nu demult am vazut un copil al strazii injurand in gura mare un jandarm care il sfatuise sa stea la semafor, pana se face verde. era clar ca avea o problema cu autoritatea, desi jadarmul ii spusese frumos…
lala
bietii oameni!!
cred ca andreea de mai sus are dreptate!!
Cinabru
Felicitari, Tomato, pentru gest. M-a impresionat si povestirea, sensibila si plina de emotie.
Tomata
multumesc 🙂
Ana Q.
La cat e Tomata de empatica si devotata cu siguranta ar face o munca de voluntariat minunata. Mult succes, Tomy!
Roșcata
Foarte frumos gestul tau 🙂
Mihai Motrescu
sincer și eu am ramas surprins cand am vazut cat bun simt avea un cersetor care cersea la mine in fata blocului si dormea in scara…atunci mi-am dat seama ca si printre oamenii cei mai de jos sunt ca peste tot si rai si buni….
Bogdan
Tommy, important e că ai făcut ceva frumos pentru cineva mai puțin norocoși ca noi. O scufiță în plus pentru tine.
adry
bravo, Andreea! te admir pentru gestul tau, e un sentiment minunat cand daruiesti si cand vezi bucuria celui care primeste. daca fiecare am avea curajul de a fi mai generosi ( si nu ma refer doar la lucruri materiale ci si la compasiune, atentie, intalegere, pretuire, chiar si zambete si atitudine amabila fata de ceilalti) lumea ar fi atat de diferita. este esential totusi sa te detasezi de dramele altora, tu ai nevoie de energie pozitiva pentru toate provocarile din viata ta!
Ioana
Vreau sa-ti spun ca vreau sa merg ca voluntar la Pet Hope. Inca nu sunt 100% sigura ca “ma tine” dar as vrea sa incerc sa fac macar munca ce nu implica rani/operatii. Sper sa rezist.
Pingback:
Pingback: