Şi chestia e că nu numai eu, ci mai toţi cei care au unul de câţiva ani. E drept că lucrurile evoluează, că se schimbă; stilul de a scrie, subiectele abordate, auditoriul – niciuna nu rămâne la fel. Şi totuşi, undeva pe drum, eu am uitat de ce mi-am făcut blog. Mai ales că blogul însemna la un moment dat asta:

Noroc cu postul lui Dojo că m-am mobilizat să scriu despre subiectul ăsta, despre care tot am vrut să scriu. Într-unul dintre talk-show-urile pe care le ascult în timp ce lucrez, o moderatoare amintea de noua lege dată pe undeva prin America (primul link e ăsta, dar mai sunt și altele) împotriva atingerilor pe motiv că violează spațiul personal și intimitatea. Totul a pornit de la frecarea burții gravidelor, însă moderatoarea despre care vă vorbesc mergea mai departe, blamând orice fel de atingere a cunoscuților. Singurele persoane care ar avea voie să pună mâna pe noi sunt soțul/soția, copiii sau părinții personali. Atât. Nu prietenii, nu cunoștințele și cu atât…

Era o vreme în care îl visam mereu pe tatăl meu viu, plecat undeva și regăsit după o vreme. Bucuria revederii și ideea că nu e mort, doar absent fizic de lângă mine era de nedescris și o simțeam cu toată ființa mea, chiar în vis. *** În Arrow, unul dintre serialele la care mă uit, Oliver Queen, personajul principal revine din morți după 5 ani în care toată familia lui știa că a murit într-un naufragiu împreună cu tatăl și amanta lui. Toți sunt consternați, curioși, dar și foarte bucuroși că-l au printre ei din nou. (spoiler) Acum a apărut și amanta lui cu care era pe yacht și…

„Ui’ și la asta, s-o măritat de 2 luni și-i mare expertă în căsnicii”, ați putea spune văzând titlul ăsta. Numai că titlul e adaptat după cel al unui articol găsit pe net. Un articol cu chestii amuzante și total irelevante din punctul meu de vedere, dar și cu treburi care chiar își merită locul pe lista aia. Și pentru că am un blog unde-mi dau cu părerea despre unele dintre ele. Iaca: