Am uitat ce-nseamnă blogul
Şi chestia e că nu numai eu, ci mai toţi cei care au unul de câţiva ani. E drept că lucrurile evoluează, că se schimbă; stilul de a scrie, subiectele abordate, auditoriul – niciuna nu rămâne la fel. Şi totuşi, undeva pe drum, eu am uitat de ce mi-am făcut blog. Mai ales că blogul însemna la un moment dat asta:
Acum, dacă ar fi să scriu pe o poză de-asta ce înseamnă blogul pentru mine, cu siguranţă n-aş scrie asta. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că nu mai e adevărat.
Nu pot spune că mă relaxez pentru că am seri în care stau în faţa colii albe de Word şi mă apasă că „trebuie” să scriu ceva pentru a doua zi. De ce „trebuie”? Păi, in primul rând, pentru că m-am obişnuit ca zilnic să primesc un feedback, să am motiv să intru aici, să interacţionez cu lumea. Apoi pentru că mă deprimă să-mi văd traficul luând-o la vale în jos – mă deprimă să văd că numărul celor care intră zilnic se micşorează, să văd că-s old news şi că lumea uită atât de repede. Da, atât de superficială sunt. Nici faptul că nu mai pot scrie despre tot ce aş fi putut scrie dacă aş fi fost o anonimă nu mă relaxează. Sunt atâtea subiecte pescuite din conversaţiile cu diverse persoane, despre care nu-mi pot exprima părerea pe blog (deşi o fac în privat) pentru că aş jigni ireversibil prin supunerea la dezbatere a unor decizii pe care eu nu le înţeleg.
Think big? Think small? Nu prea cred. Cel puţin nu atunci când eşti în vizorul unei blogosfere gata să te pună la zid pentru orice idee şi gând pe care ţi le exprimi şi nu sunt în concordanţă cu opinia generală. S-au văzut cazuri, s-au tăiat capete, s-au stricat prietenii, s-au creat precedente. Cum îndrăznesc să scriu o prostioară, un articol fără sens, dar care poate amuză două-trei persoane, se va găsi a patra care să scrie pe propriu-i blog că ce prostii scrie Tomata. Şi, da, din nou sunt atât de superficială încât nu vreau să fiu subiectul scandalurilor, şi-mi pasă când cineva se ia de mine. Nu mereu, dar câteodată da.
Singura chestie pe care pot s-o fac din ce scrie pe poza pescuită de la Mirela, e să-mi deschid sufletul (deşi pare cumva în antiteză cu ce-am scris mai sus). Dar chiar şi articolul ăsta e un exerciţiu de sinceritate, de acceptare a defectelor, a temerilor şi-a unor lucruri pe care nu-i musai necesar să le expui în faţa tuturor. Dar dacă mai e ceva ce-am păstrat de la începutul blogului, atunci e sinceritatea şi deschiderea sufletului, fie că a fost vorba de „laugh” sau de „cry”.
Şi totuşi, evoluţia nu-i un lucru rău, atâta timp cât nu uiţi de unde ai plecat şi ce-ai învăţat pe drum.
Draga Tomata,
Sunt de putin timp in blogosfera, insa am inteles ca nu vreau sa scriu pentru public. Ci pentru mine. Mi se pare ca in acest moment ai nevoie de aceasta poezie : Lectia despre cub – N. Stanescu. Nu de alta, dar aici se regaseste cel mai bine perfectiunea. Si apoi Lectia despre cerc. Citeste-le si poate vei gasi un strop de inspiratie pebtru maine. Pentru ca nu conteaza despre ceea ce scrii, atata timp cat o scrii din viziunea ta, in propriul tau stil 🙂
Iti doresc o zi frumoasa!
Nu există „scriu pentru mine”, oricât ai încerca să te convingi de asta. Dacă ai scrie pentru tine ai face-o într-un jurnal sau într-un fisier pe care nu l-ar vedea internetul.
Hai nu fii rea. Scrie pentru ea, adică pentru orgoliul ei, pentru nevoia de a simți că se exprimă. A găsit perfecțiunea în poezie la Stănescu, vrei prea multe.
Oi, oi, dar n-am fost rea. Știu că și eu am făcut greșeala să susțin că nu scriu pentru cititori acum mulți ani. Când a apărut prima critică (n-ai fost tu, dam :D) mi-am dat seama că mă afectează părerea cititorului. Dacă aș fi scris doar penru mine nu ar fi trebuit să-mi pese.
Teodora – sper că nu ai interpretat și tu că-s rea, că n-am fost 🙂
Anca – Nu te-am găsit rea și îți dau dreptate pe de-o parte în ceea ce spui. Doar că nu toți scriem pentru bani, deși asta ne-am dori mai mult sau mai puțin. Eu una nu mă consider blogger, ci om cu blog.
Cât despre ”recomandarea mea” – nu am găsit perfecțiunea în poezia lui Nichita Stănescu, mi-a plăcut la cele două menționate mai sus că pune punctul pe i, adică mereu va exista cineva care să comenteze perfecțiunea din ochii tăi.
Eu cred că mulţi din cei care au bloguri şi au muncit pentru a-l ridica, gândesc la fel ca tine când este vorba de “trebuie” să scriu ceva azi şi sunt deprimaţi de scăderea traficului. Dar puţini au puterea să recunoască acest lucru pe blog, Balanţă sinceră şi dragă!
Ai deschis un subiect dificil azi şi sunt tare curioasă să văd ce va spune lumea. Şi ca să continui la modul corect, recunosc că deşi sunt un mic pitic, pe-aici prin blogosferă, tot îmi pasă de ce spune lumea şi îmi doresc să am cititori. Dacă nu îmi doream, scriam pentru mine în jurnal.
Cred că nu este deloc uşor să ajungi la un echilibru mulţumitor, între ceea ce simţi şi gândeşti când eşti doar tu cu tine şi ceea ce poţi scrie pe un blog aşa de cunoscut. Din exterior, deci mai obiectiv decât ai putea spune tu, eu cred că reuşeşti frumos!
Mi-a placut articolul. Nu am un blog, nu scriu, in schimb urmaresc bloguri, citesc multe randuri scrise de tine, Tomata, si de alti bloggeri. Cred ca problema cu care te confrunti nu este o problema doar a bloggerilor. Cred ca se aplica indiferent de “domeniu”. Cu cat cresti, cu cat ajungi ca parerile tale sa fie ascultate, urmarite de altii, cu atat mai mult trebuie sa te “cenzurezi”, iar libertatea incepe sa fie din ce in ce mai putina.
Oricum, “libertatea de exprimare”, din punctul meu de vedere e priceputa foarte prost, de multi. Ideea de “insult pe cineva pentru simplul fapt ca am dreptul sa fac asta, fara sa judec din prisma bunului simt” a ajuns la ordinea zilei. Dar asta e alt subiect 🙂
Ce vreau sa spun e ca desi nu scriu (pentru altii), simt acelasi lucru ca si tine, aceeasi constrangere. Si cred ca toti ajungem sa o simtim, la un moment dat.
Eu tot iti urez “trafic bun”! 😀
De fapt blogul nu evoluează, ci e dus de tine într-o direcție sau alta. Normal că spui alte lucruri de la an la an ar nu, stilul rămâne la fel.
Legat de idei, tocmai ăla e farmecul, să poți fi pus la zid. Să fie reflectorul pe tine și tu să te exprimi. Dacă vrei să spui public, dar fără ca publicul să aibă o reacție, nu ai găsit locul potrivit.
Aia cu deschis sufletul nu are cum sa dea gres vreodata 🙂
daaa, ce-i drept eu inca mai intru pe blogul tau si caut postari vechi si pline de … impartasiri, desi cred ca le stiu cu amanunte si “citate” :)):))
Imi esti draga … oricum 🙂
Noi nu cred ca am uitat ce inseamna blogul, doar ca s-a intamplat o chestie ciudata: au venit unii mai “tineri” care au vazut in blog alte “posibilități” și pur si simplu ne-au dat peste nas, adică a fost ceva de genul “nu aveti voi habar ce e blogul, să vă arătăm noi”. Aici ma refer, desigur, la cei care si-au conceput blogurile ca pe niste afaceri sau ca pe niste ziare online, bloguri foarte nișate și foarte scoase în față, bloguri pe care se scrie zilnic cu politică editorială etc… Într-un fel, asta ne-a obligat “să rămânem pe piață”, în alt fel pare că ne-a îndepărtat de ideea de început a micului nostru proiect online.
Eu asta cred că s-a întâmplat de prin 2010-2011 începând… din acest motiv azi ne pare că sensul blogului s-a dus, numai ca nu s-a dus și pot da și exemple de bloggeri care în timp s-au întors la adevăratul sens al blogului și și-au văzut de viață și de stilul în care simt să scrie.
Draga mea de cand te-am descoperit ZILNIC te vizitez, te citesc, te admir si te imbratisez :*
Recunosc ca am observat ca nu mai scrii ca inainte………dar daca imi este dor recitesc postari vechi si pline de impartasiri, cum zice Monica mai sus.