Am uitat ce-nseamnă blogul

Şi chestia e că nu numai eu, ci mai toţi cei care au unul de câţiva ani. E drept că lucrurile evoluează, că se schimbă; stilul de a scrie, subiectele abordate, auditoriul – niciuna nu rămâne la fel. Şi totuşi, undeva pe drum, eu am uitat de ce mi-am făcut blog. Mai ales că blogul însemna la un moment dat asta:


Acum, dacă ar fi să scriu pe o poză de-asta ce înseamnă blogul pentru mine, cu siguranţă n-aş scrie asta. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că nu mai e adevărat.

Nu pot spune că mă relaxez pentru că am seri în care stau în faţa colii albe de Word şi mă apasă că „trebuie” să scriu ceva pentru a doua zi. De ce „trebuie”? Păi, in primul rând, pentru că m-am obişnuit ca zilnic să primesc un feedback, să am motiv să intru aici, să interacţionez cu lumea. Apoi pentru că mă deprimă să-mi văd traficul luând-o la vale în jos – mă deprimă să văd că numărul celor care intră zilnic se micşorează, să văd că-s old news şi că lumea uită atât de repede. Da, atât de superficială sunt. Nici faptul că nu mai pot scrie despre tot ce aş fi putut scrie dacă aş fi fost o anonimă nu mă relaxează. Sunt atâtea subiecte pescuite din conversaţiile cu diverse persoane, despre care nu-mi pot exprima părerea pe blog (deşi o fac în privat) pentru că aş jigni ireversibil prin supunerea la dezbatere a unor decizii pe care eu nu le înţeleg.

Think big? Think small? Nu prea cred. Cel puţin nu atunci când eşti în vizorul unei blogosfere gata să te pună la zid pentru orice idee şi gând pe care ţi le exprimi şi nu sunt în concordanţă cu opinia generală. S-au văzut cazuri, s-au tăiat capete, s-au stricat prietenii, s-au creat precedente. Cum îndrăznesc să scriu o prostioară, un articol fără sens, dar care poate amuză două-trei persoane, se va găsi a patra care să scrie pe propriu-i blog că ce prostii scrie Tomata. Şi, da, din nou sunt atât de superficială încât nu vreau să fiu subiectul scandalurilor, şi-mi pasă când cineva se ia de mine. Nu mereu, dar câteodată da.

Singura chestie pe care pot s-o fac din ce scrie pe poza pescuită de la Mirela, e să-mi deschid sufletul (deşi pare cumva în antiteză cu ce-am scris mai sus). Dar chiar şi articolul ăsta e un exerciţiu de sinceritate, de acceptare a defectelor, a temerilor şi-a unor lucruri pe care nu-i musai necesar să le expui în faţa tuturor. Dar dacă mai e ceva ce-am păstrat de la începutul blogului, atunci e sinceritatea şi deschiderea sufletului, fie că a fost vorba de „laugh” sau de „cry”.

Şi totuşi, evoluţia nu-i un lucru rău, atâta timp cât nu uiţi de unde ai plecat şi ce-ai învăţat pe drum.