Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele…

… de reacţiile voastre, de mailuri, de comentarii, de offline-uri, de sfaturi, de cuvintele nemăsurat de binevenite. Recunosc că nu mă aşteptam la atâtea variante ajutătoare, la atâtea soluţii din toată ţara. Pentru fiecare cuvinţel şi pentru fiecare literă din mesajele voastre vă mulţumesc infinit de mult. înseamnă extraordinar de mult pentru mine tot ce faceţi voi şi vă mulţumesc din suflet. Postul de ieri a fost o răbufnire. O explozie de disperare pentru că eram sătulă să ajung acasă şi să fiu întâmpinată cu aceeaşi tristeţe şi aceleaşi fraze care exprimau fie lamentarea, fie nervii împotriva oricui sau a orice. După ce abia am inchis ochii cu o noapte…

O să profit de blog pentru că nu mai ştiu unde să caut şi cum să găsesc informaţii vitale. Am nevoie de ajutorul vostru şi sper ca măcar cineva dintre cei care îmi citesc blogul să poată să mă îndrume într-o direcţie. Aşa cum vă spuneam acum cateva săptămâni, poate luni chiar, tatăl meu a făcut o operaţie de scoatere a splinei. Nici acum, după atâta timp, el nu este bine. Nu ştiu dacă înainte sau după operaţie, în corpul lui s-a declanşat o infecţie. Deşi a făcut 3 săptămâni tratament cu diverse antibiotice (printre care Ciprinol si Gentamicin), microbul n-a fost omorât. Diagnosticul care i s-a pus, din câte…