Cum ai putut??
Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.
După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mandru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.
Acum ti-e greu sa-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.
Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie. Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele şi ai spus: “ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…
După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”
Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrageau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ţi fie teamă”. Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.
Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”
Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”
Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân. Gândul meu era pentru tine. şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.
Nu te voi uita niciodată…
Nota autorului
Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi in cabinetele medicale veterinare.
Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile şi sprijină campaniile impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.
Mulţumesc.
Jim Willis
28 Comments
Ruxandra
wow, am ramas fara cuvinte. nici nu stiu ce as putea sa mai spun. articolul spune tot. animalele sunt fiintele cele mai apropiate omului, si e de datoria noastra sa avem grija de ele,iar daca la un moment dat nu ne mai simtim capabili sa o facem, e tot de datoria noastra sa asiguram animalului ce l-am avut alaturi, o familie, oameni ce ce-l vor iubi si ingriji.
mereu mi-am dorit un caine…poate intr-o zi o sa il am…
Raluca EA
chiar m-am intristat citind…si mi-am amintit si eu de catelusul pe care nu am putut sa il mai tin si pe care l-am dat altei familii care il putea ingriji cum trebuie… si cu toate ca ma durea sufletul consider ca am facut lucrurl cel mai bun pt el .
O sa iau si eu textul pe blog 🙂
evergreen
http://www.youtube.com/watch?v=DGQVX8iGbgk&feature=fvst
Lup Alb
Tac.
Tac pentru ca am fost la mai multe adaposturi.
Sa fac fotografii acelor catei- sa poata fi prezentati gigea la adoptii.
Tac pentru ca i-am vazut.
Pentru ca i-am privit in ochi.
Ca pe oameni.
In ochii lor e intreg articolul de mai sus. Plus inca multe altele.
Asa ca am hotarat. Decat sa dau 2% SMURD-ului, mai bine si mai cu folos i-am dat unui adapost.
Un caine nu conduce beat.
Un caine nu face rau neprovocat.
O pisica- nici atat.
M-am uitat in ochii lor.
Cu cata speranta muta si disperata se uitau la mine.
Esti noul meu stapan?
Pingback:
Pingback:
LiaLia
Of, atât de tristă povestea … Eu mă bucur că pot spune că am fost de cealaltă parte a poveştii, la ai mei care au curte am avut de-a lungul mulţilor ani vreo 3 căţei abandonaţi pe stradă şi o superbă fetiţă Schnautzer salvată din curtea unor imbecili beţivi care o băteau şi nu o hrăneau. Avea ochii plini de spaimă, dar ce superbi şi calzi s-au transformat după aia 🙂 A plecat în raiul căţeilor acum vreo 2 ani, la vârsta de 14 ani, direct din braţele tatălui meu. Acum avem doi câini, dar probabil la primăvară vom mai adopta.
Monica Olteanu
Trist…eu nu stiu ce sa spun…am fost crescuta cu animalute, mai ales cu catei in toata copiaria mea…iar articolul asta ma pune pe ganduri!!
Multumim!
Si o sa pun si eu articolul pe blog-ul meu, specificand sursa.:)
O zi frumoasa!
Diana
Ar trebui sa pui un anunt dupa titlu-text de o tristete sfasietoare…m-am apucat sa citesc si desi mi-au dat lacrimile nu m-am putut opri pana la sfarsit.
O sa il preiau si eu pe blog.
evergreen
Iti lasasem asta: http://www.youtube.com/watch?v=DGQVX8iGbgk&feature=fvst
Nu stiu de ce nu e. Probabil nu s-a salvat
lalua
mi-a adus lacrimi in ochi povestea asta. am doi catei maidanezi pe care ii iubesc ca pe ochii din cap si niciodata nu as putea sa le fac vreun rau. din pacate, multi oameni nu inteleg ca un animalut de companie este o responsabilitate pe care tb sa ne-o asumam pana la sfarsit.
shtrumphX
Pe bune, m-a facut sa plang. eu am o catelusa si 1 motanel, si mi-am amintit cat m-am rugat de mama sa nu duca motanelul la tara pt ca nu se intelegeau. pana la urma am reusit sa-i fac sa se suporte, si acum sunt C.M.B.P. cei mai buni prieteni:D
BLOG VEDETE
trist…se poate face si un film dupa povestioara asta
Maria
Ouch! La fiecare paragraf am zis că n-am să termin de citit, pentru că am înţeles rapid despre ce este vorba. Aprob fiecare cuvânt, dar povestea este foarte tristă. Cu toate astea, am dus-o la bun sfârşit. Indispune, dar în egală măsură înverşunează.
Ligia
Multumesc mult pentru sustinere. Nu stiu daca am mai spus, eu locuiesc in Baia Mare unde nu exista un adapost pentru animale. Nici macar sub forma de proiect. Insa avem 5 miliarde buget pt decorarea orasului de Craciun. Vorba cuiva, cainii nu voteaza. Sunt asociata la o fundatie si imi doresc mult sa construim un adapost, cazuri sunt multe.
Insa am nevoie de niste sfaturi sau propuneri.
Scufita, multumesc inca odata pentru sustinere.
Sori
mi-au dat lacrimile la povestea asta..de fapt, nu e o poveste, e o realitate. nu inteleg ce inima poti sa ai sa faci un asemenea gest.
trist..nu mai pot sa spun nimic.
gabryiel21
te lasa fara cuvinte
lil.lu
trista poveste 🙁
eu am 3 caini ,toti au fost abandonati de cineva iar eu i-am primit,imi dau multe batai de cap dar ii ador….si motanul meu provine tot dintr-o pisica abandonata
lavinia
…. chiar mi`au dat lacrimile.. sincer nici nu pot sa citesc pana la sf…ma infurie atata indiferenta si ura din partea oamenilor pt animale si nu ii inteleg…sunt adorabili…si cand le vezi ochisorii tristi….mie una mi se rupe sufletul…ar fi asa frum daca ar fi in fiecare oras cate un adapost unde sa fie ingrijiti cu adevarat…sau cum sunt in alte tari…politia animalelor..probabil o fi dar la mn in oras sau in apropiere…nu…:( dar totusi daca noi nu suntem in stare sa avem grija unii de altii in spitale mor omanenii din cauza plictiselii sau indiferentei doctorilor care sunt f slab pregatiti(unii->majoritatea)nu putem spera prea curand ca cineva se va trezi sa aiba grija si de animale si sa gand si la ele..
nevermind
este foarte adevarat ce s-a scris aici… se intampla ca de multe ori oamenii sa isi cumpere un catel, folosindu-l ca accesoriu… eu iubesc animalele, acasa am doi catei de rasa, dar pe strada ma opresc la fiecare catel si stau putin cu el… nu mai cumparati frate animale daca nu sunteti in stare sa aveti grija de ele si sa le dati dragostea de care au nevoie.
constanta
eu am doua pisici si un catel.si prima pisica si catelul le-am luat de pe strada si nu as putea vreodata sa fac asa ceva.ii iubesc ca si cum ar fii copiii mei.
florin
cum ai putut ???
Tomata
Cristina
chiar am plâns citindu-l 🙁
Pingback:
symona
“cum ai putut”e realitatea pura a milioane de cainii,poate dak lumea ar fi mai buna si nu ar mai fi goana asta mare dupa bani,atunci cu siguranta multi ar intelege suferinta acestor catei nevinovati.Am plans si plang de cate ori citesc aceasta realitate dura.am si eu 2 catei,o pisica,veverita.papagal si pitigoi dar nu cred k as putea renunta la ele,nici macar la una.pt k fac parte din viata mea mai bine spus DIN MINE.ambii cateii sunt de pe strada,unul de cand era mic,iar pisica a venit intr-o zi si nu a mai plecat
Pingback:
Oana
Cea mai impresionanta si dureroasa realitate. Am plans cititnd articolul si as da un sfat celor care isi doresc un catelus ca apoi, dupa un anumit timp, sa-l abandoneze…
Sunt SUFLETE si AU SENTIMENTE mult mai profunde decat noi, oamenii! E de datoria noastra sa nu ii facem sa sufere si trebuie sa-i iubim asa cum si ei ne iubesc la randul lor, neconditionat.
Un catelus inseamna responsabilitate pe care, orice stapan, trebuie sa si-o asume, pana la sfarsit.
Am si eu un catelus pe care l-am gasit pe strada, abandonat si acum e un membru al familiei. Oricat de greu mi-ar fi sa-l cresc, nu as avea puterea sa il abandonez. IUBITI CAINII si nu numai cainii, orice animalut e parte din sufletul nostru, e jumatatea care ne completeaza formand un intreg.
” Cum ai putut? ” nu ar trebui sa mai existe …