In loc sa va povestesc despre Bruxelles si sa va arat poze, in loc sa prelucrez sutele de imagini pe care  le am cu locurile astea incredibile pe care le vad in fiecare zi, intrerupem programul nostru obisnuit ca sa “spalam cacatul”. Zoso m-a sfatuit sa tac malc, sa las lucrurile asa si sa nu amintesc de porcaria de pe pandoras. Dar nu prea pot pentru ca ma sacaie si daca nu ma descarc, imi stric tot concediul, ca ziua de ieri oricum a fost patata de niste cretini care n-au avut de lucru.

Poate vă mai amintiţi ca v-am promis mai demult (cu ocazia întâlnirii de la Starbucks) că vă voi povesti odată despre un proiect foarte drăgălaş despre care mi-a vorbit Alexandra. Ei, acel odată e azi şi a sosit momentul să aflaţi şi poate să vă implicaţi în acest minunat gest pe care îl fac studenţii de la medicină, coordonaţi de ea. Cine? Unde? În primul rând Teddy Bear Hospital este un proiect internaţional, care se desfăşoară în mai multe ţări, chiar pe mai multe continente: în Germania, Suedia, Israel şi Chile, printre altele. România se numără şi ea printre acele altele, graţie Federaţiei Asociaţiilor Studenţilor în Medicină din România (FASMR)…

Continui seria posturilor triste şi întrerup tradiţia articolelor livreşti duminicale pentru  că azi se împlineşte DEJA un an de când a murit bunicul meu. Un an de când mă uitam la trupul inert şi nu simţeam o durere prea mare. Un an de când am stat cu spatele la groapă pentru că n-am vrut să văd cum îl lasă jos în întuneric şi un an de când, plângând pe înfundate, îl imploram pe Dumnezeu să nu mi-l ia pe tati. Un an de când i-am spus mătuşii mele: “ce m-aş face eu dacă şi tati s-ar duce?” Un an de când bunicul meu s-a dus la soţiile lui, la fraţii…

Of, că numai de chestii triste mă leg zilele astea. 🙁 Şi ăsta nu e deloc un subiect de sâmbătă, da’ mă doare sufletul deja de când am aflat că Pax s-a pierdut. Pentru că mă gândesc cu teamă că şi eu aş putea fi în locul stăpânilor lui. Pax este un beagle superb, extraordinar de dulce, aşa cum e orice beagle… L-am cunoscut astă vară, în Unirii, pe când era un căţeluş cu o blăniţă atât de moale că nu mi-aş mai fi luat mâna de pe el. Joi, Cristina a scris pe blog că Pax a plecat din Scârţ. N-o să mă leg de faptul că vina nu…

Încerc, pe cât posibil, să stau departe de subiectele cotidiene şi să nu dezbat şi eu, ca toată lumea, ca toate ziarele, ştirile de ultimă oră. Însă, nu prea pot sta deoparte când gesturile unora mă oripilează şi pe care nu le pot înţelege. Şi cu care nu sunt de acord nici în ruptul capului, sub nici o explicaţie. Probabil aţi aflat deja de sinuciderea lui Sorin Dănilescu de la Intact Interactive. Dacă nu, tot poporul ramân ştie de sinuciderea Mădălinei Manole. Eu nu îi înţeleg pe oamenii ăştia şi oricare ar fi motivul pentru care au luat hotărârea asta, nu au nici o scuză. Nici una. Nu mai poţi,…