Mie-mi plac biografiile și nu e prima dată când spun asta pe blog. Sub orice formă: fie ele romane, filme, melodii sau, mai nou, spectacole de teatru. Unele îmi plac atât de mult încât le văd sub toate formele. Nu, eu nu regret nimic e o altă formă de a povesti pe scurt, de a cânta despre Edith Piaf. N-o să mă dau mare spunându-vă că sunt o cunoscătoare a melodiilor ei, a tuturor melodiilor ei. Nu sunt. Nu sunt nici măcar fană. Știu câteva piese rulate la radio, auzite pe la cursuri de franceză, agățate prin diverse localuri. Cu una dintre ele am rămas chiar de marți seara. O…

Prin patul din mijlocul scenei se perindă 6 povești cu personaje bolnave, perverse, inadaptate sau neacceptate de societate. Unul e pedofil, alta e sado-masochistă, doi sunt gay, două lesbiene, unul își omoară tatăl, alta are un copil surdo-mut. Și astea nici măcar nu-s toate problemele lor.

Trebuia să văd spectacolul ăsta încă din iulie de la avanpremieră. Nu s-a putut că eram în team building. În septembrie când a început stagiunea, prin urmare premiera, nici atunci n-am putut, cred că din cauză că era fix pe 21 când eu mă măritam. Aşa că am ajuns abia la a treia reprezentaţie, adică în seara asta. Şi vreau să vă spun acuma câte ceva despre ce am văzut, la cald, pentru că timpul are prostul obicei de a-mi şterge detalii din minte.

Am așteptat cu nerăbdare începerea stagiunii la Teatrul Național pentru că sunt câteva spectacole pe care vreau musai să le văd. Unul dintre ele e Prometeu înlănțuit, dar, din păcate, luna aceasta îmi sare rândul pentru că nu pot să merg. Dar luna viitoare, nu mai ratez. Altul era The Full Monty, pe care l-am văzut deja aseară. Dacă vi se pare cunoscut numele, e de la film. Răzvan Mazilu l-a pus în scenă pentru teatru, iar textul îi aparține lui Terrence McNally.