Faust, spulberător de minte

Scuzaţi-mi, vă rog, traducerea unei expresii, dar cred că cel mai potrivit calificativ pentru spectacolul lui Purcarete e mind-blowing. Nu-i deloc exagerat, hiperbolizat sau măgulitor, aşa este pur şi simplu. Un spectacol pe care-l simţi cu fiecare por, îl vezi cu ochii şi cu sufletul, un spectacol care-ţi aţâţa toate simţurile până la orgasmul categoric. O corespondenţă ireală între auz, văz, miros, gust şi tactil care te face să auzi muzica în stomac, să simţi pe limbă gustul de pământ reavăn, să miroşi moartea şi să simţi îmbrăţisarea sângelui. Mi-e ciudă ca veţi citi aceste rânduri crezând că încerc să fiu literară exprimându-mă aşa, mi-e ciudă că nu există o hală Balanţa în fiecare oraş din România să vă convingeţi fiecare că nu vorbesc prostii, ca nu încerc să vă impresionez şi că tot ce spun e întocmai şi nici un cuvânt nu e nelalocul lui. Mi-e ciudă şi-mi pare rău pentru cei care nu vor vedea acest spectacol din comoditate sau din lipsă de chef, pentru că nu trebuie să fii fan al teatrului ca să fii uimit de ce a fost în stare Purcărete să gândească şi să redea pe scenă. Mi-e ciudă la gândul că dacă n-o să vedeţi acest spectacol nu veţi avea nici cea mai vagă idee despre cum arată Diavolul în persoană. Că nu veţi vedea ce înseamnă o actriţă magistrală într-un rol absolut fantastic. Mi-e ciudă că stau de 5 minute şi nu-mi găsesc cuvintele să-mi pun sentimentele în scris, mi-e ciudă că ţine de mine să vă conving cumva să mergeţi la Sibiu să vedeţi Faust şi de-aş putea v-aş lua pe toţi de mână şi v-aş trece pragul halei.

Iubitorii de teatru ştiu: există Faust şi există restul producţiilor teatrale. N-are rost să le compari, n-are rost să le pui în aceeaşi oală. Ar fi păcat. În România nu există ceva mai măreţ, grandios, inimaginabil sau original decât acest spectacol şi nu spun asta eu, ci adevăraţii cunoscători.

Faust e o desfăşurare de forţe în care fiecare dintre cei peste 80 de oameni de pe scenă ştiu ce să facă şi când, fiecare sunet apare la timpul potrivit, fiecare flacără ştie când să ardă şi fiecare zid când să cadă. Pentru că în Faust cad ziduri, focul e actor secundar, nuditatea deja nu mai şochează, nici măcar dacă-i acoperită cu sânge sau cu o tavă cu un cap de porc, cel puţin nu după ce-ai văzut tot ce-ai văzut până la momentul ăla. Şi muzica, ah muzica aia puternică, demenţial de sugestivă…

Aş putea continua la nesfârşit cu laude, cu cuvinte goale care nu au cum să descrie aşa ceva. Ca să ştii ce-i cu Faust, trebuie să fii acolo, în vintrele lui, literalmente în spectacol, nu doar ca spectator ci şi ca actor. Vă las mai jos nişte linkuri unde puteţi vedea cât de cât despre ce este vorba, dar credeţi-mă: “You think you know… but you have no idea…”.

Faust la Edinburgh partea I
Faust la Edinburgh partea II
Faust la Edinburgh partea III – musai să vedeţi ce zice publicul internaţional de la minutul 2:30

Ma duc si la anul.