-
Un an de Ada
Mai e puțin, mai exact încă o zi fără asta, și Ada împlinește un an. Primul ei an. Un an în care i s-au întâmplat atât de multe lucruri pe care n-o să și le amintească… Bine zicea Sotzu’: „ce păcat că nu ținem minte lucruri încă de când ne-am născut”. Dar măcar, spre deosebire de părinții noștri, avem o „armă” împotriva uitării: smartphone-ul dotat cu cameră foto-video. Pentru că Ada nu își va putea aminti momentele de care noi ne bucurăm acuma și pe care le savurăm chiar dacă le vedem de zeci de ori, are sute de poze deja și articolele pe care le scriu eu (Doamne feri…
-
Berlinul pe scurt, în imagini
S-au întâmplat atâtea si am văzut atâtea de când n-am mai dat pe aici că mi-ar lua o veșnicie să mă apuc să le scriu pe toate. Așa că o să fac un post din poze, să mă achit de datorie. Cum sunt o grămadă despre care voiam să povestesc, mă întorc și cu două luni în urmă pentru a le nota și aici. Cafe Ora este o cafenea mișto de tot care a păstrat tot mobilierul și accesoriile farmaciei care a ocupat spațiul înaintea ei. Am fost o singură dată când Sotzu era în România, prin iunie. Am fost la Gelato Festival unde am încercat tot felul de ciudățenii,…
-
Bătrânul care citea romane de dragoste
Autor: Luis Sepulveda Titlu original: Un viejo que leía novelas de amor Traducere: Irina Dogaru (Editura Polirom), citită în română Naționalitate: chilean Gen: dramă Anul apariției: 1989 Nr. pagini: 228 Ecranizare: The Old Man Who Read Love Stories (2001) Alte cărți de același autor: – Nota mea: 4/5 Întâlnirea cu Luis Sepulveda (oh, ce-mi place rezonanța numelui) a fost una la nimereală. Nu găsesc alt cuvânt. N-a fost o carte auto-invitată, cum sunt multe altele pe care le citesc, ci am ales-o pentru că la începutul anului am pus pe lista de lecturi doi autori sud-americani. Mi-am verificat titlurile din colecția pentru Kindle, am dat peste Sepulveda, am verificat…
-
Prima noapte în noul apartament
Deși am primit cheile cu două săptămâni înainte să ne mutăm și, teoretic, am fi avut timp să amenjăm totul până la 1 iulie, practic… n-a fost chiar așa, că au intervenit lucruri și, să nu uităm, Sotzu mai și lucra. Tot pentru că am primit cheile cu două săptămâni înainte, Housemeister-ul (un fel de administrator care se ocupă și cu diverse munci fizice) n-a mai apucat să facă curățenie, așa că ne-a predat apartamentul în starea în care l-au lăsat foștii chiriași. Adică într-o stare în care sa zicem că avea nevoie de ceva dragoste. Sotzu a adus din România niște găleți de vopsea lavabilă care ne mai rămăsese…
-
Poliția: „Mai are rost să venim?”
Încerc să povestesc lucrurile în ordine cronologică, așa că iată-ne din nou în apartamentul de la etajul 9, în ultima seară petrecută acolo, în jur de ora 23:30. Ada doarme, noi contemplăm goliciunea camerei și viitorul care ne așteaptă de a doua zi înainte. Nu trec două-trei minute și sub noi începe petrecerea. Aceeași din fiecare weekend, la care nu suntem invitați, unde vecinii noștri români ascultă de la Adele la cel mai agresiv techno tot ce le pică în playlist. Dar era miercuri, mijlocul săptămânii, iar ei urlau ca să acopere muzica dată la maxim. Nu ne puteam auzi gândurile. Ne tot spuneam că e ultima seară, că de…
