Ada în prima ei tabără

Una dintre cele mai frumoase părți ale copilăriei și adolescenței mele au fost taberele școlare. Cred că în afară de clasa a III-a și a VIII-a, în fiecare an am mers fie cu învățătoarea sau profesorii mei, fie cu alți dascăli din școală sau ai prietenilor mei. Doar în clasa a XI am fost singuri de capul nostru. Deci când am auzit anul trecut că una dintre colegele ei merge în tabără, m-am activat instant. Fiind amică cu mama fetei, mi-a dat toate detaliile, dar Ada încă nu era pregătită să se despartă de noi o săptămână întreagă. Însă după ce colega s-a întors și i-a povestit, anul ăsta s-a simțit mai curajoasă și a spus tare și răspicat că vrea să meargă.

Partea sensibilă e ca această tabăra nu e organizată de școală*, deci cu învățători și copii cunoscuți, ci de un club de salvamari din care colega Adei face parte. În afară de un copil nu știa pe nimeni și asta poate fi intimidant pentru mulți copii. Adă își face repede prieteni și pentru ea nu a fost o problemă mare, drama era că nu suntem și noi în tabără :)) Și fiind vorba de un club, prioritate aveau membrii clubului, apoi frații și surorile și abia la urmă prietenii. Am trimis formularul de înscriere, am fost sunată să mi se spună asta cu prioritățile și că dacă e, mă sună ei la finalul lui martie. Finalul lui martie a venit și a trecut, n-am primit nici o confirmare, nici eu n-am mai întrebat, ne-am resemnat, asta e. Cu o săptămână înainte să plecăm în Franța primesc mail să plătim tabăra :)) Luată pe nepregătite, copilul deja împăcat cu ideea că nu mai merge, sun să întreb dacă e pe bune că eu așteptam un răspuns cu câteva luni în urmă. La care domnul: ‘dar ați semnat o înscriere obligatorie! ‘. Nu știu cum între înscriere și confirmare e semnul egal, but OK. Așa că ne-am dezmeticit repede, bine că nu era nimic programat pentru săptămână aia pe care o rezervasem pentru tabără, am plătit și pe 12 august ne-am înființat la locul întâlnirii cu bagajul îndesat, copilul entuziasmat și noi pe jumătate fericiți că avem o săptămână de respiro și pe jumătate cu inimile pline de dor. Cel puțin eu, Sotzu’ m-a numit cloșcă…

* Având ceasul cu GPS și telefonie la ea, puteam să o urmărim pe unde e și să vorbim oricând cu ea. În prima seară i-a fost mai greu, deși până înainte de culcare a fost foarte ocupată cu plaja și baia în mare, descoperirea taberei, împrietenirea cu toată lumea. Dar au curs câteva lacrimi la telefon înainte să se culce. A doua zi la 8 m-a sunat să raporteze că a dormit bine, dar i-a fost dor de noi <3. În ziua a treia deja nu mai suna, “era ocupată și nu poate acuma”, deci am mai trimis eu un emoticon, un mesaj audio… să i se facă milă de mine.

* Ca pentru orice activitate în care sunt implicați copiii există un grup de WhatsApp cu toți părinții unde se postează tot feluri de anunțuri și câte o poză pe zi. Dar ce mi se pare mai fain e că pe site au Jurnalul lui Freddy unde acest Freddy universal povestește cum a decurs ziua, ce au mâncat, ce au făcut, ce s-au jucat, pe unde au fost și care sunt regulile.

* Ca în orice tabără, copiii trebuie să învețe să aibă grijă singuri de ei și recunosc că pentru mine ăsta a fost unul dintre principalele motive pentru care am vrut să meargă în tabără: să vadă cum e când mami și tati nu sunt servitori neplătiți și totul i se pune sub nas. Nu zic că nu face nimic, dar la vârsta ei se poate cu mult mai mult. Ei, în tabără, în fiecare dimineață la 6:45 se dădea trezirea, se mergea la înviorarea de dimineață, și după micul dejun venea controlul să verifice dacă paturile erau bine făcute. Primesc puncte și la final câștiga ceva.

* Marți au fost la zoo, miercuri trebuiau să se plimbe cu o barcă vikingă dar au ratat programarea, așa că s-au jucat cu săbii de cauciuc, au tras cu arcuri și au vizitat parcul tematic. Joi s-au dus la alt parc cu tematica vestul sălbatic: Parcul Karl May, iar Vineri i-au plimbat prin Lübeck.

Sâmbăta nu s-a mai întâmplat pentru Ada pentru că la 7 dimineața m-a sunat că a vomitat de la 5 și nu îi e bine. Pe la 11 ne-au sunat că are și puțină diaree, deci ar fi mai bine să mergem să o luăm pentru că putea fi vorba de un virus la stomac și duminică ar fi fost puțin mai complicat pe drum. Ne-am urcat în mașină și am condus 4h:30 să o luăm și încă pe atâta să o aducem acasă. Nu e nimic grav, i-a priit duminica acasă, liniștită, hidratată, cu mâncare supravegheată și iubire. Am ținut-o acasă și luni ca să se întremeze și mai mult, deși era ca nouă încă de duminică seara de când am ieșit la o mică plimbare în jurul casei. Și de marți în tabăra de zi de călărie 🙂

Am profitat de vreo 10 minute să mergem pe plajă și să facem pozele astea, am văzut și cum e în camere, în curtea imensă și la baie și jur că mi-ar fi plăcut să fiu în locul Adei, poate puțin mai mare, să mă bucur de tot ce oferă locul ăla. Deschideți linkul că eu n-am făcut poze.

Ce am făcut noi cât a fost ea plecată? După 9 ani în care nu am fost decât jumătate de zi și o noapte singuri? Aveam planuri să mergem să vedem Woolverine și Deadpool la cinema, aveam rezervare la un cocktail bar, mai aveam de rezolvat o chestie la bancă, dar în rest voiam să ne relaxăm fără să ne încărcăm programul că oricum e plin în tot restul anului. Nu am făcut nimic pentru că eu de la ieșirea de sâmbăta de dinaintea plecării Adei simțeam cum răcesc de la aerul condiționat din tren. Plus că luni când am dus-o la locul de întâlnire eram în sandale cu picioarele goale, dimineața la 13 grade 🙂 Temperaturi de Berlin. Știam că mă ia și m-a luat. Miercuri am scris că nu merg la birou pentru că nu mă opresc din tușit, am și puțină temperatură, dar în general nu mă pot ridica din pat. Și am ținut-o așa până sâmbătă, zăcând pe canapea și devorând televizorul. Nici azi nu sunt refăcută complet, încă tușesc că o măgăriță după siropuri, gargare cu apă sărată și amestec de miere cu zeamă de lămâie și un kilogram de bomboane de tuse. Well… copilul e bine, asta contează. Eu am îmbătrânit și probabil îmi ia mai mult să funcționez din nou.

_______________________________________________

* vreau neapărat să precizez un lucru pe care l-am auzit de la tatăl unui coleg al Adei, când povesteam în tren despre planurile de vacanță și am pomenit de tabere, așa cum le știam amândoi din copilărie. Mi-a spus că în zilele noastre, acest tip de vacanță e asociat cu vremea naziștilor și apoi a comunismului. Că mulți nu își lasă copiii să meargă și, mai mult, se uită de sus sau dojenitor la cei care îi trimit acolo. Și mai mult ca sigur de asta nici școlile nu mai organizează tabere în țară, ci cel mult excursii… Totuși, diverse organizații încă mai țin ideea asta vie și eu mă bucur tare.

sursa featured image