La Teatrul German de Stat Timișoara în Berlin

Fain titlu, nu? :)) Sună un pic greșit, dar nu e. Am fost vineri, în Berlin, la un spectacol al Teatrului German de Stat din Timișoara. Deși aici, m-am simțit ca și când aș fi fost în sala de pe Strada Alba Iulia, chiar dacă am fost acolo doar de vreo două ori. Ce păcat că n-am profitat!

Cu ajutorul Institutului Cultural Român de la Berlin, trupa de teatru a piesei Oameni. De vânzare a adus muntele la Mahomed. Deși voiam să merg, eram puțin reticentă din cauza limbii germane, că totuși nu o stăpânesc perfect și îmi mai scapă chestii, dar le deduc din context. Însă s-a dovedit că mi-am făcut gânduri degeaba pentru că nu doar că erau înregistrări în limba română (chiar și engleză), dar am și înțeles tot. Fiind vorba de un teatru din Timișoara, momentul a fost și mai special pentru mine. Am mai fost la evenimente cu invitați romani aici, însă niciunul nu a fost chiar de acasă. Acum au fost mulți, iar Temeswar (pronunțat exact așa nu Temeșvar) s-a auzit de atâtea ori în sala aia că eu de fiecare dată m-am umplut de piele de găină!

Despre spectacol vă pot spune că a îmbinat fotografia, înregistrările video și jocul scenic într-o piesă numită teatru-documentar. Subiectul e unul încă foarte puțin cunoscut în România, dar încet-încet se descoperă lucruri noi: vânzarea cetățenilor de origine germană de către statul roman statului german pe o perioadă de 22 de ani. Au fost interviuri cu istorici români, cu oameni de la arhiva națională, inclusiv cu mediatorul german al acestor vânzări. Printre inserțiile video, actorii povesteau jurnalistic cum a profitat Ceaușescu pentru a face bani, cum s-a negociat, cum au plecat și cum pe lângă bani s-au acceptat diverse obiecte sau animale domestice. Inițial nu îmi era clar dacă oamenii se bucurau de oportunitate sau dacă au fost pur și simplu smulși. Adevărul e undeva la mijloc, unii au plecat de bună voie, alții au fost obligați. La finalul spectacolului, spre uimirea regizoarei, a actorilor și a publicului deopotrivă, mai mulți oameni din sală s-au ridicat și au povestit despre experiențele personale și ce a însemnat deportarea pentru ei. Așa am aflat despre o copilă de 9 ani a cărei mamă plângea zilnic după “acasă” și nu reușea să înțeleagă de ce. Acea copilă are în jur de 50 de ani acum. Iar regizoarea Carmen Lidia Vidu a explicat că aflase destul de curând de această poveste ascunsă din istoria nu doar locală, ci și națională și că se transformase aproape într-o obsesie dorința de a afla mai mult. A apelat inclusiv la Traian Băsescu să dea o declarație, însă a refuzat din motive politice.

Foarte emoționant și deschizător de ochi, iar coincidența face ca și Castelul Ioanei Bâldea-Constantinescu, carte pe care am terminat-o săptămână trecută, să vorbească tot despre această deportare în masă. Am înțeles de la regizoare că există podcasturi care dezbat această parte ascunsă a istoriei romanești, dar nu știu daca aș aprofunda. Dacă sunteți din Timișoara sau daca spectacolul vine în orașul vostru, nu îl ratați.

Personal am mai avut două bucurii.

Prima a fost că un bătrânel din documentar îmi părea cunoscut, iar când i-am văzut numele am știut imediat de unde îl cunosc. Dacă nu răsfoiam recent prin arhiva blogului pentru newsletter și nu dădeam de un articol scris în 2011, probabil momentul mi-ar fi scăpat. Ca să fiu sigură că nu greșesc, am căutat pe blog chiar atunci și da, fusesem în prezența lui în 2011, i-am ascultat poveștile despre biserica din Richiș și i-am dedicat un articol pentru că a fost încântător. Nu știu dacă dl. Johann Schaas mai trăiește, însă ce suflet frumos mi-a fost dat să întâlnesc. La o căutare pe google după numele lui, am găsit o grămadă de articole despre bucuria lui de a povesti despre Richiș, deci dacă cumva mai trăiește, faceți o prioritate din a merge la Richiș să îl ascultați povestind.

A doua bucurie au fost cele câteva minute de conversație cu Oana Vidoni, una dintre actrițele TGST care ne-a povestit puțin din culisele venirii lor la Berlin. Am fost, în special, atrasă de ea pentru că o “cunoșteam” de pe Facebook de la Alexandra și când i-am văzut numele în distribuție visam să schimb câteva cuvinte cu ea. Poate și pentru că și ea însemna acasă pentru mine și prietenia comună cu Alexandra mi-o făcea și mai apropiată. Mi-aș dor să mai vină la Berlin cu spectacole.

E primul spectacol de teatru la care merg în Germania, deși acum vreo două luni am fost și la un musical. Ușor-ușor revin la plăcerile mele culturale pe care le practicam și în Romania. O să îndrăznesc să mai merg la piese în germană, că văd că intră, iar pe cele în engleză o să le vânez mai îndeaproape.