Cuțitul – Salman Rushdie

Când s-a anunțat publicarea acestei cărți, câteva voci spuneau că e marketing pur și Rushdie încearcă să câștige niște bani din trauma prin care a trecut. Însă dacă nu dați ascultare acestor cârcoteli și citiți cartea veți înțelege că a fost scrisă ca o formă de terapie și vindecare prin scris, o răzbunare fără violența înjunghierilor dar folosind cartea ca pe un cuțit, arma limbajului fiind cea pe care o stăpânește cel mai bine. Iar dacă atacatorul va citi vreodată cuvintele pe care Rushdie i le-a pus în gură și a schimbat narativa în favoarea lui, cred că autobiografia asta și-a îndeplinit ambele rosturi: acela de a-l vindeca pe autor și de a-l pedepsi pe atacator.

Înaintea evenimentului de la Berlin nu știam mare lucru despre conținutul cărții, însă prietena cu care am fost mi-a spus atunci că tot ce s-a discutat era exact ca în scris, cu excepția întrebărilor spontane ale moderatorului. Așa că la începutul lecturii aproape totul îmi era cunoscut, însă m-am bucurat să descopăr multe lucruri despre care nu a vorbit: de exemplu toate detaliile despre familia lui, relația cu tatăl și sora lui, detaliile despre operele lui, prieteniile cu alți scriitori și în general socializarea lumii literare care nu e așa de glamouroasă ca cea a vedetelor, dar ea există. Apoi bucățelele despre durerea simțită când i s-a cusut pleoapa sau posibilitatea unui cancer de prostată, înflorirea poveștii de dragoste dintre Eliza și el și viața lor fericită până la acest eveniment dureros. Plus dialogul imaginar pe care l-a avut cu atacatorul lui, acele cuvinte pe care i le-a atribuit fără ca acela să i le fi spus vreodată. Ce nu s-a menționat deloc la eveniment – și nici nu prea avea rost, fiind specifică scrierii – a fost intertextualitatea, care mi-a gâdilat plăcerea de filolog. Rushdie s-a folosit de scrierile altor autori pentru a(-și) explica și a da un sens întâmplării și urmărilor ei.

Naguib Mahfouz, James Joyce și Samuel Beckett sunt alți scriitori care au fost ținte ale atacurilor cu cuțitul, însă niciunul nu a scris o carte despre asta (din cate știu eu, corectați-mă dacă greșesc), așa că am rămas cu impresia că acest Cuțit pe care îl țineam în mâna e atât de special pentru că nu mai exista altul ca el: un scriitor care a avut atât noroc ca nici o lovitură din cele 15 să nu îl omoare și să trăiască să își spună povestea. Și încă atât de frumos, uneori ironic, alteori amuzant, însă mereu direct și sincer. Se poate să mă înșel, dar gândul asta nu m-a părăsit deloc când am citit-o.

Apropos, aici e un documentar lung de o ora în care Rushdie și soția lui vorbesc despre acel moment și despre carte.