Bătrânul care citea romane de dragoste

Autor: Luis Sepulveda
Titlu original: Un viejo que leía novelas de amor
Traducere: Irina Dogaru (Editura Polirom), citită în română
Naționalitate: chilean
Gen: dramă
Anul apariției: 1989
Nr. pagini: 228
Ecranizare: The Old Man Who Read Love Stories (2001)
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 4/5

 
Întâlnirea cu Luis Sepulveda (oh, ce-mi place rezonanța numelui) a fost una la nimereală. Nu găsesc alt cuvânt. N-a fost o carte auto-invitată, cum sunt multe altele pe care le citesc, ci am ales-o pentru că la începutul anului am pus pe lista de lecturi doi autori sud-americani. Mi-am verificat titlurile din colecția pentru Kindle, am dat peste Sepulveda, am verificat să văd de unde e, Chile – aha, bun, am citit puțin despre Bătrânul care citea romane de dragoste și-am dat peste o surpriză foarte plăcută. O carte blândă în toată sălbăticia ei.

Mi-am dat seama aproape de sfârșit că aduce puțin cu Bătrânul și marea, dar, pentru mine, asta e de cel puțin 10 ori mai bună decât cartea lui Hemingway. Stilul autorului chilean e mult mai pe placul meu, a ajuns mult mai repede la suflet, mi l-a apropiat de inima instantaneu pe Antonio José Bolívar Proano, l-am îndrăgit până într-atât încât mi-ar fi plăcut să-mi fie bunic. Un om care a văzut atâta cruzime, care a asistat la atâta schimbare și care a trăit în singurătate aproape toată viața, ajunge să-și găsească plăcerea și alinarea citind romane de dragoste pe care i le cumpără dentistul din sat.

Povestea vieții lui Antonio Bolívar Proano e conturată în jurul unui episod care deranjează puțin mersul obișnuit al vieții care se desfășoară la marginea dintre sălbăticie (pădurea tropicală) și o cvasi-civilizație de la malul apei (satul El Idilio). În timp ce dentistul satului scotea de zor dinții băștinașilor, sălbaticii găsesc cadavrul unui colonist. Primarul, unul dintre cei mai nesuferiți oameni din sat, e hotărât să-i aresteze și să-i pedepsească pe sălbatici, dar Antonio Bolívar Proano intervine la timp și-i explică cum stă treaba, întocmai ca un detectiv:

Dobitocul ăla de străin a omorât puii şi mai mult ca sigur l-a rănit pe mascul. Ia uitaţi-vă la cer. Începe să plouă. Încercaţi să vă imaginaţi scena. Femela ieşise la vânat ca să-şi umple burta şi să-i poată alăpta în primele săptămâni de ploaie. Puişorii nu erau înţărcaţi şi masculul a rămas să-i îngrijească. Aşa se întâmplă cu fiarele sălbatice şi aşa i-a surprins străinul. În momentul ăla, femela bântuia pe-acolo înnebunită de durere. Şi tot atunci voia să-l prindă pe ucigaş. Nu cred că i-a fost prea greu să ia urma străinului. Nefericitul ducea cu sine şi mirosul laptelui cu care femela îşi hrănise puii. Mai omorâse şi alţi oameni. Simţea şi recunoştea în el mirosul sângelui de om, iar după mintea femelei, noi toţi suntem asasinii puilor ei, toţi avem acelaşi miros pentru ea. Lăsaţi-i pe shuari să plece. Trebuie să vestească pe la casele lor şi prin împrejurimi. Fiecare zi care trece o va face pe femelă tot mai disperată şi mai periculoasă şi va căuta sânge în preajma aşezărilor omeneşti. Fiu de târfă! Uitaţi-vă la pieile astea. Sunt atât de mici şi de nefolositoare. Să vânezi când stă să-nceapă ploaia şi cu puşcă pe deasupra! Ia uite ce de găuri în pieile astea. Vă daţi seama? Dumneavoastră i-aţi acuzat de crimă pe shuari, iar noi ne-am dat seama că răufăcătorul e un străin. Să vânezi în afara sezonului, şi mai cu seamă specii interzise! Iar dacă vă gândiţi puţin la armă, vă asigur că shuarii nu au aşa ceva, fiindcă au găsit-o la mare depărtare de locul unde fusese ucis străinul. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cizmele lui. Partea din spate e ferfeniţă. Asta înseamnă că tigroaica l-a târât o bună bucată de drum după ce l-a omorât. Priviţi cămaşa sfâşiată în dreptul pieptului. De-acolo l-a apucat fiara cu dinţii, ca să-l tragă după ea. Sărmanul străin! Trebuie să fi avut parte de o moarte cumplită. Ia uitaţi-vă la rană. O gheară i-a sfâşiat beregata. Cred că a agonizat vreo jumătate de oră, în timp ce femela bea sângele care şiroia din el, după care, deşteaptă cum e, l-a târât până la malul râului, ca nu cumva să-l devoreze furnicile. Atunci a urinat pe el, pentru a-l însemna, şi probabil că plecase în căutarea masculului când l-au găsit shuarii. Lăsaţi-i să plece, şi cereţi-le să îi anunţe pe căutătorii de aur care s-au statornicit pe mal. O tigroaică înnebunită de durere e mai primejdioasă decât douăzeci de asasini strânşi laolaltă.

Toată această analiză și cunoaștere a comportamenului animalelor sunt dobândite în anii petrecuți alături de shuari în pădure. Mutat acolo cu tânăra sa soție, după moartea ei, de rușine nu se poate întoarce în sat. Rămâne pe insulă cu ura clocotindu-i în suflet. Însă încet-încet, pădurea tropicală devine una cu el. Le-a învățat limba, obiceiurile, le-a câștigat afecțiunea și respectul shuarilor și a trăit alături de ei până când unul de-al lor a murit din cauza lui Antonio Bolivar Proano. Și-atunci, cu durere în suflet și cu părere de rău, shuarii au rămas fideli credinței și obiceiurilor lor și l-au izgonit de pe insulă. A fost nevoit să se reîntoarcă între „ai lui”. Și-a construit o casă într-o zonă mai îndepărtată de sat și a trăit acolo singur, în tihnă.

Dragostea pentru citit a început odată cu discuția despre cărți cu un preot, căruia îi subtilizase cartea din buzunar în timp ce acesta dormea. Preotul l-a surprins silabisind și i-a răspuns la întrebări.

— Despre ce vorbesc celelalte cărţi?
— Ţi-am mai spus. Despre toate. Există cărţi de aventuri, de ştiinţă, poveşti despre oameni dăruiţi cu har, cărţi de tehnică, de dragoste…
Ultimele îi treziseră interesul. Despre dragoste ştia numai ce se spunea în cântece, mai cu seamă în romanţele interpretate de Julito Jaramillo, al cărui glas de ecuadorian sărac lipit pământului răzbătea uneori dintr-un radio cu baterii, făcându-i pe ascultători să se cufunde în tristeţe. Din acele romanţe aflase că dragostea e ca o pişcătură de tăun invizibil, dar căutat de toţi.

Mi-au plăcut tare mult paginile despre momentele în care Antonio Bolivar Proano se apleacă asupra cărților pe care le primește de la dentist. Cum citește câte un paragraf până îl învață, cum suferă pentru personaje, cum le judecă și cum încearcă să-și închipuie lucruri pe care nu le-a văzut niciodată (de exemplu, o gondolă). E înduioșător cum îi funcționează imaginația și rațiunea, cum ia totul de bun și cum se supără când nu înțelege.

Cazul colonistului e de asemenea un pretext de care Sepulveda se folosește pentru a aduce în discuție crima pe care omul o săvârșește asupra naturii.

Soseau tot mai mulţi colonişti, de data aceasta momiţi cu promisiunea că aveau să ajungă proprietari de cirezi şi negustori de lemne. O dată cu venirea lor, pătrunsese şi alcoolul, care nu mai era consumat la ritualuri, şi prin urmare provoca degradarea celor mai slabi. Dar mai cu seamă sporise numărul căutătorilor de aur, o adevărată pacoste, oameni lipsiţi de scrupule, veniţi din toate colţurile lumii, fără alt ţel decât înavuţirea fulgerătoare. […] Mai erau şi străinii veniţi de la instalaţiile petrolifere. Soseau în grupuri gălăgioase, aducând cu ei arme suficiente pentru un batalion întreg, şi pătrundeau în pădure cu gândul de a ucide tot ce le ieşea în cale. Îşi revărsau cruzimea asupra tigrilor, fără a ţine seama că unii dintre ei erau pui sau femele însărcinate şi, mai târziu, înainte de a părăsi acele meleaguri, se fotografiau alături de zecile de piei jupuite.

Toți aceștia distrug habitatul natural al animalelor, acestea încearcă să se apere, îi omoară pe unii, iar alții le omoară pe ele pentru a se răzbuna. Iar finalul cărții îl surprinde pe bătrân în lupta cu tigroaica ce a omorât doi dintre cei care i-au călcat teritoriul. Oricât de crude și de sângeroase sunt paginile, dialogul lui Antonio Bolivar Proano cu ea e extraordinar. Cuvintele lui exprimă iubirea pe care oamenii locului au pierdut-o față de animale, respectul pe care acestea îl merită, regretul că face parte din specia celor care comit crimă după crimă împotriva lor. Și pentru că acest pasaj mi-a plăcut în mod deosebit, închei recenzia mea cu el și cu îndemnul de a-i acorda Bătrânului care citea romane de dragoste o bucățică din timpul vostru. Nu cred că o să vă pară rau. Atenție, spoiler:

[spoiler]
Îl împinse cu labele dinainte, iar bătrânul se rostogoli pe povârniş în jos. Ameţit, se ridică, apucă maceta cu amândouă mâinile şi aşteptă atacul final. Sus, pe marginea povârnişului, tigroaica dădea din coadă frenetic. Urechile ei mici fremătau, captând toate zgomotele pădurii, însă nu ataca. Surprins, bătrânul se duse încet şi îşi recuperă puşca.

— De ce nu ataci? Ce joc mai e şi ăsta?

Armă puşca şi ochi. De la distanţa aceea nu putea da greş. Tigroaica nu-l slăbea din ochi. Deodată, trase un răget trist şi obosit şi se întinse pe labe. Răspunsul abia auzit al masculului răsună de foarte aproape şi nu îi fu greu să-l găsească. Era mai mic decât femela şi se întinsese la adăpostul unui copac uscat. Pielea i se lipise de oase şi o coapsă îi fusese sfârtecată de alice. Abia respira şi se vedea că agonia era îngrozitor de dureroasă.

— Asta voiai? Să-l împuşc pentru a-i curma suferinţa? strigă bătrânul către tigroaică, iar ea se ascunse printre plante. Se apropie de masculul rănit şi îl lovi uşor cu palma peste cap. Animalul deschise cu greu pleoapele şi, examinând cu grijă rana, bătrânul văzu că începuseră să îl mănânce furnicile.[/spoiler]