-
Secunde de trecut în prezent
Cu fiecare articol și documentar despre creierul uman peste care dau, mă conving tot mai mult că nimic pe lumea asta nu e mai complex decât el. Nici măcar universul, nici legile lui. Iar când se întâmplă uneori să-mi aducă aminte de asta propriul meu creier, mă înfricoșează faptul că nimeni nu reușește să-i înțeleagă și să-i descifreze toate misterele. Poate viețile noastre ar fi mai frumoase dacă creierul s-ar lăsa descoperit puțin mai mult. Sau, cine știe? Poate lucrurile ar fi mai urâte.
-
Pădurea norvegiană
Autor: Haruki Murakami Titlu original: Noruwei no Mori Naționalitate: japoneză Gen: ficțiune, bildungsroman Anul apariției: 1987 Nr. pagini: 296 (Vintage Books) Traducere: Angela Hondru (Polirom) – Citită în engleză Citate: Pădurea norvegiană Ecranizare: Noruwei no Mori (2010) Alte cărți de același autor: – Nota mea: 4/5 Pădurea norvegiană era una dintre cele mai prezente cărți pe blogurile românești acum câțiva ani. Am văzut titlul ei pe atât de multe, încât m-am scârbit și nici măcar n-am vrut să mă ating de ea. A trecut timpul, isteria s-a domolit, iar eu mi-am adus aminte când am dat întâmplător peste ea, pare-mi-se că pe Goodreads. A fost ca și când un…
-
Am mai împlinit un an, dar n-am îmbătrânit
Azi împlinesc 31 de ani și mă bucur. Și cu ocazia asta o să vă țin o mică predică. Dacă la 25 de ani am trecut-o printr-o criză existențială și m-am trezit dimineața efectiv plângând – dracu știe de ce – la 31 îmbrățișez numărul ăsta cu toată inima. Nu mă plâng că am îmbătrânit și nici nu mă lamentez în toate zările că mi-a mai trecut un an din viață. Dimpotrivă. Mă bucur că am mai trăit un an, că am adăugat amintiri frumoase în cununa anilor și că suntem sănătoși amândoi. Aud de multe ori în jurul meu persoane tinere, de 25, 27 de ani, care se plâng…
-
Lăsați copiii să facă afaceri
Susțin copiii afaceriști în primul rând pentru că am fost și eu unul, în al doilea rând pentru că sunt convinsă că astfel de porniri sunt benefice pentru ei. Sunt sigură că sunteți la curent cu isteria brățărilor din cauciucuri colorate ce le acaparează timpul liber cât mai multor copii. Chiar nu cred că mai există cineva în România care n-a intrat în contact cu brățările astea. Săptămâna trecută am cumpărat și eu două, mai mult pentru a-i face o bucurie și pentru a o încuraja pe Maia, fetița unui coleg de-al meu. Mă bucur de parcă ar fi vorba de copiii mei când ne povestește cum fetița și băiatul…
-
Ce zâmbet frumos are soția ta! E româncă?
Exceptând puținele situații în care rămân fără cuvinte, ieri am fost pusă într-o nouă ipostază în care am tăcut câteva ore în șir. Cei care au stat cel puțin o jumătate de oră cu mine știu că asta nu prea e cu putință, dar m-am mirat și eu când m-am văzut pusă față în față cu neprevăzutul. Dar să vă povestesc cum s-a întâmplat. Una dintre colegele Sotzului ne-a invitat ieri, împreună cu alți colegi de-ai lor, la grătarul de adio. Azi și-a dat demisia, așa că trebuia să sărbătorească cumva. Îi știam pe toți din poveștile Sotzului, dar în afară de unul dintre ei, nici măcar nu știam cum…
