-
Dormitorul, ultima redută
Încet, încet, din viața mea așa cum era ea acum 5 ani, nu mai rămâne nimic. S-au dus pe rând toți cei care locuiau în apartamentul în care am rămas doar eu și unul dintre câini. Apoi s-a dus și mobila din sufragerie, iar zilele astea pleacă și cea din dormitor. Ultima care îmi mai aducea aminte de ce-a fost odată. Am golit dulapurile, am pus hainele în cutii, am dezmembrat patul și ii astept cumparatorii.
-
Sunt bine
A trecut o săptămână de când mama mea nu mai e, iar eu tot amorțită sunt. Nu-mi simt simțurile, dorurile, durerea, pierderea, nu simt absența. Și-aștept să mă lovească, să-mi stoarcă mai multe lacrimi decât am vărsat pe 25 februarie, aștept să mă sfâșie dorul și să mă copleșească durerea. Însă mă tem că aștept toate astea în zadar, mă tem că moartea mamei mele nu mă doare și, pe lângă faptul că-mi dezvoltă și mai multe culpe, mă și enervează. Da, am avut timp să mă pregătesc pentru plecarea ei, m-am obișnuit cu absența femeii care a fost mamă. Da, nu mai era ea încă de când a murit…
-
Iartă-mă, mami
De marți dimineață, de la ora 9:30, inima mamei mele nu mai bate. Ochii ei nu mai caută nimic pe pereți, în gol sau în sinea ei. S-au închis pentru totdeauna, dar îi am pe ai mei ca să nu îi uit pe ai ei niciodată. Pentru că i-am moștenit de la ea și când mă uit în oglindă, o voi vedea pe ea în ochii mei.
-
Nicu Alifantis văzut de o profană
Oricât mi-aș propune să nu-mi încep articolele cu negații, uneori nu-mi iese. Mă rog, acuma am dres-o cumva, dar dacă n-ar fi fost fraza asta introductivă, postul meu ar fi început așa:
-
2 cărți de două steluțe
Am combinat Vioara de la Auschwitz și Tumultul valurilor pentru că, deși una dintre ele e pe lista celor 1001 cărți pe care trebuie să le citești într-o viață, pe ambele le-am apreciat la fel.
