Sunt 10 ani

Sunt 10 ani azi. Probabil chiar la ora asta imi suna telefonul. Telefonul lui. Dar fara vocea lui. O voce straina, care nici in ziua de azi nu stiu a cui a fost. Am aflat imediat dupa, dar am uitat. Ma chema acasa ca s-a intamplat ceva. Ma temeam ca putea fi asta, dar totusi speram sa nu. Era sa fac accident in drum spre casa. Am ajuns, m-am impiedicat alergand spre garaj, spre oamenii adunati acolo, spre mama mea care plagea. Era pe jos, intins, cu ochii inchisi pentru totdeauna. Mi s-au inmuiat picioarele, ca niciodata in viata mea pana atunci sau de atunci incolo. Am ametit si mi s-a cutremurat privirea, ca niciodata in viata mea pana atunci sau de atunci. Tatal meu murise si eu nu mi-am luat ramas bun, dimpotriva… nici nu ne salutasem in dimineata aceea.

Sunt 10 ani de lipsa, de dor, de vindecare, de multe “cum ar fi fost”-uri, de multe ipoteze, de multe inchipuiri, de lacrimi curse spontan din cele mai neinsemnate motive. Imi e tare dor de el, de ei, de mama mea… oh, cum imi lipseste mama mea in anumite momente, mai mult decat el. Cum ma regasesc in ei si ii regasesc in mine, in ce fac si ce spun.

Imi e tare, tare dor de ei…