10 ani de la moartea mamei mele
Se împlinesc azi. Încerc să îmi adun gândurile, amintirile și sentimentele de undeva din trecut și abia dacă reușesc pentru câteva secunde. Atâta timp le-am blocat pe toate și le-am alungat când au venit pentru că unele dintre ele aduc și multă vină. Nu știu cum am reușit să îmi conving mintea să le ascundă, când nu pot face asta cu niște frici și anxietăți care mă țin trează noaptea. Aș vrea să o scot pe mama mea la suprafață de unde am îngropat-o, să mă văd iar copilul ei, în brațele ei, vorbind cu ea. Tot ce am sunt flashback-uri, scurte învățăminte care au rămas cu mine, însă nici cu ea, nici cu tatăl meu nu pot petrece măcar câteva minute retrăind amintiri. Nici măcar vise nu mai am cu ei.
Cum au fost cei 10 ani care s-au dus fără ea? Păi, de fapt au fost mai mulți de 10 ani. Pentru că în ultimii 6-7 ani ai vieții ei, nu a mai fost mama mea așa cum am cunoscut-o. I-am fost eu mamă când nu eram echipată cu calitățile astea. Însă au fost câteva momente, în special după nașterea Adei în care am tânjit îngrozitor după ea. Să îmi fie alături, nu cu sfaturi sau indicații, ci că să o pot eu întreba cum a fost ea când m-a avut pe mine. Ce a simțit, cum m-a primit, ce am însemnat pentru ea. Îmi pare atât de rău că nu pot avea conversația asta cu ea. Să o cunosc ca tânără mamă, cu speranțe și temeri, să îi cunosc sufletul răvășit de o viață fără propria ei mamă înlocuită de o mamă vitregă așa ca în poveștile cu vrăjitoare. Aș fi vrut să fie în colțul meu când mă simțeam încolțită de remarci deplasate de la oameni pe care nu puteam să îi înfrunt, când mă simțeam atât de singură fără ea și fără tatăl meu și atunci când scenariile din capul meu nu erau întotdeauna conforme cu realitatea.
Aș fi vrut să îi cunosc mai bine viața necunoscută mie, dar aflată recent de la oameni din familie, aș fi vrut să îi dau toate îmbrățișările pe care i le-am refuzat când eram copil și adolescentă, chiar si ca tânără femeie. Acum că știu mai bine, să-i dau iubire și să îi oblojesc toate rănile de pe inimă. Aș fi putut face asta.
Și ce îmi zdrobește sufletul e că nu o va cunoaște niciodată pe minunea care e Ada și nici Ada pe ea. Îi povestesc uneori despre amândoi, dar evit pentru că de cele mai multe ori începe să plângă. E tristă că această întâlnire și cunoaștere îi sunt refuzate, vorbește despre ei ca despre bunicii ei, care chiar teoretic si faptic sunt, însă practic… deloc. Chiar dacă are dreptate, eu nu vreau să fac exercițiul ăsta. Nu vreau să îi dau voie minții să mi-l arate pe tatăl meu jucându-se cu ea sau pe mama mea cosându-i rochițe, nu vreau să mi-i închipui vizitându-ne la Berlin sau noi pe ei la sat. Nu vreau să îmi închipui cum ar fi fost acel drum al vieții dacă ei n-ar fi murit. La ce bun? Ada cerșește povești cu ei și amintiri din copilăria mea. Nu îi uită, deși nu i-a cunoscut niciodată.
Și iată că, scriind, au venit și lacrimile. Șuvoi. Rafală. Suspine. Și o durere în piept, care mă pot amăgi că e de la poziția în care am dormit, însă știu că nu e așa. S-a rupt un stăvilar ridicat cu grijă timp de ani de zile. Însă știu că odată ce public articolul și cobor din pat, viața își va relua cursul și stăvilarul se va ridica singur, pentru că “nu am timp” să simt, trebuie să acționez. Să rezolv, să planific.
Dar azi mi-am dat voie să plâng după mama mea, să îmi fie dor de ea, să mi-o amintesc și cum era înainte de boală și în timpul ei.
2 Comments
Greta
Îmi aduc aminte că după moartea ei nu puteai plânge și te simțeai vinovată, inclusiv din cauza asta. Faptul că ai plâns așa cum ai făcut-o astăzi este benefic. Descătușarea te ajută, e încă un pas pe drumul care nu poate fi decât înainte.
Nici eu nu am mai visat-o demult pe mama (de la a cărei plecare s-au împlinit 9 ani acum 2 săptămâni). Cred însă cu tărie că mamele nu pleacă niciodată de tot. Cine știe, poate că… la atâția ani de la trecerea lor în altă lume au acces la un nivel de unde nu mai pot veni atât de ușor în visele noastre. Dar sunt lângă noi tot timpul.
Mamele sunt pentru totdeauna.
Te îmbrățișez din tot sufletul.
Tomata
Of si eu imi aduc aminte de acea postare a ta si mi s-a rupt sufletul. Sa stii ca exact descatursare a fost ieri. M.a durut capul toata ziua si cred ca aveam nevoie de momentul ala. Nu am aprins nici o lumanarare, insa am considerat ca toate lacrimile alea sunt mai importante pentru mine (si ar fi contat mai mult pentru ea) decat o lumanare. O sa aprind una duminica viitoare cand ma duc la mormantul lor.
As vrea sa cred ca ai dreptate si ele sunt undeva langa noi.
Te imbratisez inapoi 🙂