Mai e puțin, mai exact încă o zi fără asta, și Ada împlinește un an. Primul ei an. Un an în care i s-au întâmplat atât de multe lucruri pe care n-o să și le amintească… Bine zicea Sotzu’: „ce păcat că nu ținem minte lucruri încă de când ne-am născut”. Dar măcar, spre deosebire de părinții noștri, avem o „armă” împotriva uitării: smartphone-ul dotat cu cameră foto-video. Pentru că Ada nu își va putea aminti momentele de care noi ne bucurăm acuma și pe care le savurăm chiar dacă le vedem de zeci de ori, are sute de poze deja și articolele pe care le scriu eu (Doamne feri…

N-am mai povestit demult ce mai face, ce mai zice și cum mai e Ada, așa că mă grăbesc să notez multele chestii faine și interesante cu care ne distrează zilnic. În primul rând e un copil extrem de vesel. Râde într-una și face ca delfinul – deși după ce tot ziceam asta despre ea, chiar ne-am uitat la un clip cu delfini pe youtube și nuuuu-i chiar același lucru, dar tot așa zicem. Are un sunet pe care îl scoate din gât în continuu și chiar nu ne putem abține să nu râdem și noi când o auzim. Și pentru că râsul e molipsitor, râde și ea normal, împreună…

Copleșită de hormoni, dar și de teama cauzată de crizele epileptice ale lui Ricky, când eram gravidă scriam asta. Unul dintre lucrurile pe care le doresc pentru Ada e să îi pot transmite cumva, prin cordonul ombilical, prin sentimentele mele, prin orice se poate să-i transmit, toată dragostea asta pe care o simt pentru Ricky. Nu știu dacă vor mai apuca să se cunoască și să se împrietenească – Doamne, cât îmi doresc asta – dar aș vrea să pot să-i transmit felul ăsta de-a simți și de a iubi animalele. Se pare că dorința mi s-a îndeplinit, pentru că Ada e foarte interesată de câine și ne distrăm în…

E deja mai bine de o săptămână de când Ada circulă nestingherită prin toată casa și eu am întârziat cu relatarea momentului. Mă tot gândeam ce titlu să îi pun, astfel încât să se vadă din el cum ne putem bucura, ca apucații, la niște lucruri atât de naturale și totuși atât de unice. La primul dinte, dar și la următorii 3, ne-am manifestat ca și când ar fi câștigat un premiu când chiar nu era meritul ei. Acum, când s-a târât prima oară, prin propriile forțe, am rămas încremeniți și o priveam de la distanță să nu cumva să o oprim din mișcare. Începuse cu vreo 2-3 săptămâni înainte…