A trecut tare mult de când n-am mai povestit despre Ada. Face atât de multe lucruri acum și zilnic ne mirăm la câte o găselniță de-a ei. Mă iau cu altele și n-am timp să le notez pe toate aici și dup-aia îmi pare rău. Sper să-mi aduc aminte cât mai multe. * Când mă vede că-i adun bilele de prin sufragerie (are o pungă plină de ele), se duce după cele mai îndepărtate și mi le aduce mie sau le pune ea singură în pungă. Într-o seară, săptămâna trecută, când erau toate strânse, am închis fermoarul pungii și i-am spus să o ducă la loc. Nu mă așteptam să…

La episodul pe care vi-l povestesc azi, din păcate n-am fost de față. Dar mi-a povestit ghida care se juca și avea grijă de Ada în timp ce eu lucram. Eram, deci, în fața muzeului, așteptam oamenii să vină să se înscrie la tururi. Veneau ciorchine, așa că am rugat-o pe una dintre ghide să se uite după Ada, că era plimbăreață și să nu trebuiască să o priponesc în cărucior. Îi place tare mult de copilul meu, așa că abia aștepta să o alerge prin piață. La un moment dat apare mașina poliției. Habar n-am ce făcea acolo, că-i piață, zonă pietonală, nu-i voie cu mașina. Mergeau încet și…

Trebuie neapărat să încep prin a-mi face mea culpa și pentru a transmite compătimirile mele sincere către Andressa, Miruna și toate mamele care n-au dormit noaptea din cauza bebelușilor lor. Eu n-am fost una dintre voi până acum, nu înțelegeam  despre ce vorbiți, îmi părea rău din complezență și încercam să-mi închipui cum e, dar mă bucuram că nu e.  Roata aia care mă așteptam să-mi sucească norocul (pe bune acuma, chiar n-ai cum scăpa), s-a întors, în sfârșit, după un an și două luni de când există un bebeluș în familia noastră. De aproape o săptămână dormim  iepurește, cu spaima în sân, cu tristețe pe față, cu cearcăne de…

Ada nu pare mămoasă defel. Nu se cere în brațe, nu se întinde să mă drăgălească, nu plânge după mine, nu-mi simte lipsa. Cred. Sunt rare sau scurte momentele în care lipsesc de lângă ea. Cu toate astea m-am înduioșat de-am zis că o mănânc de drag cu două ocazii. Prima: eram la masă la o cafenea, luam micul dejun în 3 și tot povestind ceva cu Sotzu’, mă prostesc și mă fac că plâng. Nici nu mai știu despre ce era vorba, probabil ceva neimportant, dar pe moment am augmentat seriozitatea, schimonosindu-mă în chip de plâns. Ada, curioasă, mă privea cu ochii mari și sprâncenele ridicate, în dulcele-i stil…

Încă dinainte să nasc, după ce-am văzut prima și singura imagine cu chipul Adei, am spus că va semăna cu Sotzu. A încuviințat și doctorița, deși îl văzuse doar de vreo 3 ori. S-a născut și toți au spus că Ada e „Mini Me”-ul lui. Nu m-a deranjat deloc, dar de puținele dăți când cuiva i se părea că seamănă și cu mine, m-am bucurat în sin-mi. Pe chipul ei, singura mea contribuție vizibilă îi sunt genele lungi. Când sunt ude, îi ajung până la sprâncene. Până la degetele de la picioare nimic altceva nu pare să fie de la mine, însă degetele parcă sunt copiate la xerox. Ceea ce…