A trecut demult vremea în care verificam statistici și mă chinuiam să găsesc un titlu atrăgător pentru a face lumea să intre să citească. Traficul a încetat să mă mai intereseze poate de când am plecat din România. Deh… e destul de clar din faptul că scriu din Paște-n Crăciun. Deci, departe de mine gândul de a vă face să credeți că acest post e un anunț că sunt din nou gravidă. Nu sunt și momentan nici nu-mi doresc, mă înspăimântă chiar ideea că s-ar putea întâmpla. În momentul de față, n-o văd bine pe Ada în ipostaza de soră mai mare. E atât de geloasă și își ia afecțiunea…

Hai că încet-încet îmi primesc un pic din timpul liber înapoi. De când cu dormitul la grădiniță, copilul pică de somn în jur de 19:30, dar ca să fim siguri că nu ne dă scularea la ora 6 dimineața, îl culcăm la 20:00. Timp berechet să mă spăl pe cap fără martori, să-mi tai unghiile de la picioare fără să mut ustensilele din stânga în dreapta, să mânc o ciocolată fără să mă ascund prin baie sau prin bucătărie… de-astea. Ah, și să scriu mai des pe blog. Sunt optimistă, ha! Deci ieri am fost la prima mea ședință cu părinții… în calitate de părinte. Nu prea-mi vine să cred,…

E al meu, al meu, al meu, al meu, al meu. Adică mi l-a dat mie. Adică pe mine m-a pupat prima. Adică primul ei sărut mi l-a dat mie. Și nu oricând, nu cerut, nu cerșit. Pur și simplu, în seara în care dragostea se manifesta pretutindeni pe glob, pe 14 februarie, Ada mi s-a aruncat de gât și mi-a țocăit pe obraz un pusi în toată splendoarea lui. Nici nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, deși n-a fost nici rapid, nici superficial, dar nu-mi venea să cred că fără să o mituiesc cu nimic, fără să i-l cer, fără să îi arăt ce trebuie să facă, a…

Era 19 octombrie când scriam despre răzbunarea caninilor. Chestia e că de atunci, caninii n-au mai venit. Ada a avut prima febră, prima răceală, eu primele spaime și crize de nebunie si gânduri din cele mai negre (mi-am revenit între timp și nu mai tratez o febră de 38 ca pe apocalipsă) și caninii tot n-au venit. I-am așteptat ca și când, pregătită sufletește fiind. Doar că, în dulcele stil al dentiției copilului meu, de săptămâna trecută ies toți patru deodată și, în afară de bale și degete băgate în gură, nu le simțim deloc prezența. Nu tu plânsete noaptea, nu tu febră, nu tu nopți nedormite. Bine, un plus…

A trecut tare mult de când n-am mai povestit despre Ada. Face atât de multe lucruri acum și zilnic ne mirăm la câte o găselniță de-a ei. Mă iau cu altele și n-am timp să le notez pe toate aici și dup-aia îmi pare rău. Sper să-mi aduc aminte cât mai multe. * Când mă vede că-i adun bilele de prin sufragerie (are o pungă plină de ele), se duce după cele mai îndepărtate și mi le aduce mie sau le pune ea singură în pungă. Într-o seară, săptămâna trecută, când erau toate strânse, am închis fermoarul pungii și i-am spus să o ducă la loc. Nu mă așteptam să…