
Peste tot cu mine
E a doua sau a treia oară când amintesc pe blog despre titlul unui articol cu care rezonez întru totul: „mi-aș da viața pentru tine, dar nu mi-aș sacrifica-o”. Îmi răsună în minte de fiecare dată când cineva spune că nu mai are viață de când i-a venit pe lume copilul. Mă rog, viața așa cum era înainte. Normal că nu mai e ca înainte, în primul rând pentru că nu mai mergi la serviciu, hehe. În al doilea pentru că noul membru al familiei e o prioritate și trebuie să-ți faci programul în funcție de nevoile lui. Dar asta nu înseamnă că ești condamnat la o viață de schimbat scutece, alăptat, hrănit cu biberonul sau izolare în casă.
Din păcate am câteva exemple de proaspete mămici care au intrat în panică odată cu nașterea copilului lor. Nu le condamn, nu le judec, vreau doar să vorbesc despre cum procedez eu și să le încurajez spunându-le că viața nu s-a terminat, trebuie doar adaptată puțin.
Știu că sunt norocoasă că am un copil cuminte, exagerat de cuminte și mă tot gândesc că dacă îl fac pe al doilea, o să se răzbune cu vârf și îndesat pentru cumințenia Adei și liniștea pe care mi-o dă. Nu știu cum sunt alți copii decât din auzite. Unii plâng ore în șir cu sau fără motiv, alții nu dorm noaptea, alții nu vor în cărucioare sau în sisteme de purtat, alții au alte mofturi. Ada nu plânge decât când îi e foame și când trebuie să-i fie schimbat scutecul. Colici n-are (poate scăpăm de tot de ei), deci al treilea motiv de plâns a dispărut. Prin urmare, e ca și când n-aș avea un bebeluș, atât de natural e totul. Și, să ne înțelegem, nu-i ca și când aș fi o mamă înnascută. Am doar training-ul făcut de Ricky, care apropos, e mega solicitant și enervant și needy, că parcă el e noul născut. Totuși, lucrurile s-au schimbat, nu mai e pe locul doi, are voie în pat și pe canapea, lângă Ada (doar că nu-i curios deloc de ea), și tot plânge aiurea-n tramvai că vrea să iasă afară de 842 de ori pe zi. Cred că primul cuvânt pe care îl va spune fata mea nu va fi nici „mama”, nici „tata”, ci „Ricky”, la cât de des îl cert că nu mai încetează cu plânsul, în special seara.
Dar vai, cât am scris și mai nimic în legătură cu titlul.
Ada vine peste tot cu mine. De două luni, o singură dată am ieșit cu fetele fără ea și am făcut-o pentru că am fost La Pisici și n-aș fi vrut să o duc într-un mediu în care părul de pisică e la el acasă. Deși globul de sticlă nu ne e cunoscut, există totuși unele limite. Asta e una dintre ele.
În rest, am fost cu ea:
* de două ori la restaurant, o dată doar cu ea și cu Sotzu’, a doua oară cu încă un cuplu și o fetiță de 3 ani.
* La Căpițe, când pe scenă, la câțiva metri, era un concert. A dormit neclintită 4 ore în șir.
* La PLAI, dar despre asta v-am povestit aici
* la Finanțe și la Primărie
* la birou
* în vizită la o prietenă
* la suc cu fetele, pe terasă
* la coafor
* la cumpărături (ba în Marsupi, ba cu căruciorul, ba în scoică)
În weekend urmează să mergem la un botez, la Arad, și n-am nici cea mai mică emoție că o să fie greu sau că vom avea probleme.
Nu, Ada nu mă împiedică să trăiesc, să mă bucur de hobby-urile mele, de prieteni, de timp liber. O implic în tot ce fac și nu mă deranjează deloc. N-o văd ca pe o corvoadă, dar cum am zis, e foarte cuminte și asta ajută mult. Ce mai ajută e și faptul că n-o mai alăptez. Cu toate astea, sunt mereu cu ghiozdănelul după mine, cu termos, dozator de lapte praf, biberon și scutece, dar e ca și când aș alăpta pentru că nu mănâncă mai mult de 90ml la o masă decât foarte rar. Pot număra pe degete de câte ori a mâncat 120 sau 150. Așadar o dată la o oră sau la două, dacă nu doarme, începe să mârâie sau să plângă de foame, iar eu trebuie să mă execut. Nu văd în asta o problemă.
Aș vrea să înțelegeți că n-am scris articolul ăsta ca să mă laud ce copil cuminte am eu. L-am scris pentru că poate vă ajută. Ce cred că nu vă ajută deloc e să vă tineți copilul ferit de mediul exterior, de vânt, de ploaie, de frig, de căldură, de agitație, de gălagie, de mulțime. Evident că trebuie ferit de toate astea, dar cu măsură. Mai cred și că bebelușul are nevoie de zgomote, aer, agitație, oameni și multe feluri de locuri în afara casei. Nu dau sfaturi, faceți cum vreți. Dar cred că viața voastră poate fi mult mai ușoară dacă vă implicați bebelușul în activitățile voastre.


11 Comments
Irina Radu - Donighevici
Si eu sunt de acord, cred ca asa scad sansele ca apoi sa tresara din somn la orice adiere de vant 🙂
Ficus
Si totusi tine de copil. Gemeni, crescuti identic. Unul e ca Ada, ziua maraie doar de foame/somn, n-a facut colici, dar doarme doar in contact cu omul si tresare si fara niciun zgomot. Celalalt, ziua e curios ca un ied, daca n-are om in raza lui vizuala urla, a facut si colici, intra rapid in suprastimulare si urla din nou, dar doarme ca butucul, nu se trezeste nici la bormasina vecinului. Crescuti la fel…
Laura C.
Imi place sa cred ca exista viata dupa copil, in sensul ca nu vom pierde din vedere imaginea de ansamblu a familiei. Ma inspaimanta mamele care nu se mai ingrijesc, isi ignora prietenele, isi ignora sotul, vorbesc numai despre scutece si alaptare. Mi-e teama sa nu ma transform in asa ceva, nu le judec, doar ca din exterior…mi se pare ca nu e in regula. Pana la urma, nu stiu cat va aprecia copilul o mama istovita, cu parul neingrijit, cu bluza vesnic murdara. E normal sa ii acorzi atentie, dragoste, sustinere, dar nu cred ca e normal sa renunti la tine insuti. Eu asa mi-o amintesc pe mama…gospodina, dar cocheta. Si pe vremea aceea nu era atat de usor…
Tomata
nu vreau sa te contrazic, dar pana acum n-am intalnit cazuri de mame care se neglizeaza si care nu se mai ingrijesc dupa ce-au nascut. nu spun ca nu exista, doar ca eu nu le-am intalnit. si nu cred ca te-ai transforma in asa ceva, mai ales daca esti constienta ca nu vrei asta.
asa era si mama mea 🙂
Laura C.
Probabil un exemplu elocvent ce vine direct din familie cantareste mult. Din pacate, eu am vazut femei epuizate, femei sacrificate, femei care cred ca e normal sa renunte la multe de dragul copiilor, de dragul sotului. In realitate, nu ofera un spectacol placut nici ochiului, nici mintii si nu sunt apreciate… Probabil ceilalti membri se invata repede cu ,,binele” pe care ea il pune tuturor la dispozitie in mod constant si nu constientizeaza efortul care sta in spatele rutinii.
Ramona
Acum 6 ani eu eram o astfel de mama.Eram atat de epuizata incat nici cu crema pe fata nu imi dadeam.Eram frustrata,obosita destul de deprimata, fara prietene, fara mama aproape.A fost greu,iar faptul ca m-am intors un pic mai repede la serviciu m-a ajutat.Atunci cand esti obosita ,cand esti frustrata ajunge sa nu-ti mai pese de nimic.
lala
Ce bine semeni cu Mara 🙂
Tomata
intotdeauna am spus ca Mara e my kind of mom 🙂
Laura C.
Repet: asa se vede din exterior. Poate ca, in realitate, e foarte greu!
Diana
exact! un copil nu te impiedica sa faci nimic, dimpotriva.
eu cum alaptez ies doar cu scutece dupa mine si cu mana in buzunar, mi se pare cel mai simplu si mai usor!
Pingback: