La 10 ani după dorință

Pregătind newsletterul pentru săptămâna trecuta am dat peste un articol scris în mai 2014, căruia aș vrea să îi dau replica după 10 ani, că mult din ce am scris acolo nu s-a adeverit :))

Și așa cum se răspunde la un mail cu multe puncte, o să îl împart pe idei și o să le comentez aici.

Ziceam ieri să nu intrați la bănuieli, că nu-s gravidă. Nici azi nu-s și probabil nici mâine nu voi fi. Chestia e că vreau să fiu. Încep să-mi doresc tot mai tare să fiu. Și nu pentru că-i un moft, o fiță sau pentru că toată lumea are, deci vreau și eu. Simt dorința asta atât de vie în mine că mă sperie. Probabil e instinctul matern despre care vorbește toată lumea și care s-a deșteptat după ce m-am măritat. Sau naiba știe când, că la 20 de ani îmi doream 4 copii. Mi i-aș dori și acuma dacă aș fi sigură că aș avea cu ce să-i cresc și nu le-ar lipsi nimic. Dar doi copii tot o să fac. Sau, mai corect spus, o să am. Pentru că și dacă nu pot să-i fac eu, o să-i am înfiați. Dar să nu ne pripim cu concluziile, că nici măcar nu ne-am apucat serios de treabă.

După nașterea Adei și după primul an cu ea am știut 100% că nu mai vreau să mai am și alti copii. Sotzu’ și-a dorit mereu încă unul, eu nici nu voiam să aud. Am fost pur și simplu îndrăgostită de Ada și în continuare sunt și nu mai vreau pe nimeni pe lângă ea. Plus că, un motiv mult mai solid e că nu am mai fost pregătită si dispusă pentru încă o tură de bebelușeală. Mi-a făcut extraordinară placere să trec prin etapa aia cu ea, să văd cum e, însă perioada de toddler-eală mi-a pus capac: tantrumuri nenumărate, frustrări unele peste altele, parea că nu fac nimic bine și că mereu trebuia să sting mici focuri aprinse peste tot. La 3 ani și jumătate când s-a terminat cu nebunia, am putut răsufla ușurată și am putut savura copilăria drăgălașă. Am putut comunica cu ea și abia așteptam să crească. Mulți spun: bucură-te de perioada asta că nu se mai întoarce, însă eu deja plâng după perioada dintre 6-8 ani (și sper eu că și mai departe). E Raiul pe pământ. Simt că am o prietenuță mică cu care pot face o grămadă de chestii, cu care mă simt bine, cu care vorbesc și nu mă mai satur de ea.

Deci doi copii nu am și nici nu o să îl am vreodată pe al doilea pentru că am descoperit că adopția nu ar fi pentru mine. Nu știu dacă ar fi rămas o opțiune în cazul în care nu am fi putut avea copii, nici nu cred că am apucat să discut asta cu Sotzu’ că a și venit Ada.

Că vreau doi băieți, știți deja. Am scris despre potențialii Tudor și Vlad și mi-am susținut preferința sus și tare. Însă probabil vă dați seama că-s destul de zdravănă la cap să nu fiu dezamăgită dacă o să am două fete sau o fată și-un băiat.

Vlad și Tudor sunt acum copiii Oanei, deci tot ce am scris mai jos i se aplică ei :))

Sotzului îi plac tare mult trenurile, așa că dacă vrea să se joace cu ele, să facă bine să-mi facă măcar un băiat (i-am scris deja o scrisoare*). Moment în care îmi dau seama că dacă într-adevăr vom avea doi băieți, o să fiu singura femeie din casă. Muahahaha, militărie fac cu ei! :)) O să fiu cea mai protejată și cocoloșită femeie din lume, cel puțin în capul meu așa se întâmplă. Scor 1-0 pentru băieți. Și tot în capul meu, casa vă fi plină de mășinuțe, trenulețele sus numite și piese de lego – gând care nu mă dă pe spate. Un punct în favoarea unei posibile fetițe e că i-aș putea face hăinuțe și m-aș juca cu ea cu păpușile – uai, ce mi-ar mai plăcea să o mai piaptăn și s-o îmbrac pe Barbie. Moment în care fetele egalează cu grație scorul băieților.

Nope, nici asta nu s-a întâmplat. Nu i-am cusut încă nimic Adei, desi am făcut o fustiță pentru fiica unei prietene de aici care i s-a întors Adei când i-a rămas mică fetei. În afară să îi bag elastic în iegari să îi stea pe talie nu am făcut încă nimic vestimentar pentru ea. Cu păpușile am evitat cât am putut să mă joc în special pentru că nu era un dialog, mă jucam eu singură și… I was too old for that 😛 În schimb mereu am fost vocea lui Woofy, cățelușul de plus pe care îl are de la naștere și care vorbește mereu cu Ada despre de toate. E jucăria pe care o iubește cel mai mult.

Mă surprind gândindu-mă cum le-aș putea explica anumite chestii, cum i-aș învăța și cum i-aș educa, citesc bloguri de mame și-mi spun „da, așa voi face și eu. Tre’ să țin minte și să nu uit ce-am citit la Mara / Bogdana / Dunia / Ioana / Loredana / Lavinia / Carla.” Desigur, fiecare părinte știe ce-i mai bine pentru copilul lui sau face cum crede că e mai bine. Nu-s întotdeauna de acord cu ce citesc pe blogurile mămicești, însă probabil doar pentru că nu-s mamă încă.

Asta e adevărat. Vorbim fară rezerve despre orice, nimic nu e tabu, orice e discutat și explicat și înțeles. I-am spus că dacă are întrebări despre orice să vină la mine că îi răspund. Să nu creadă tot ce îi povestesc copiii la școală că poate și ei au primit informația distorsionată. Am vorbit despre sex cu puțin timp înainte de 7 ani, când am luat cărți de la bibliotecă și ne-am distrat copios. Știe de menstruație de pe la 3 ani, mai tarziu despre anatomia femeii și hormoni și alte chestii importante. Îi clădesc încrederea în mine și am văzut că dă roade pentru că vine cu întrebări și îmi povestește despre toate chestiile pe care le face, o supără sau o întristează. Și are voie să mă critice și să îmi spună în față ce nu fac bine. Și sunt mândră de ea când o face, desi mă enervează :)) Iar despre parenting, deviza mea e să o ascult în primul rând pe ea. Să o întreb ce își dorește, ce nu îi place, ce și-ar dori.

Sunt pregătită să fiu mamă? Sunt pregătită să renunț, cel puțin pentru o perioadă, la tabieturile, hobby-urile și timpul meu liber? Voi avea răbdare? Voi îmbrățișa mămicia atât de simplu și ușor cum o fac acum când nu-s în situația asta? Răspunsul la toate astea e „Nu știu”, dar sper din suflet să fie „Da”, să vină de la sine.

Nu m-am simțit mamă de la început. A durat chiar mult până să mă obișnuiesc cu noul statut. Îmi descriam perioada aia că și una în care mi s-a încredințat un copil pe care să îl iubesc cu toată ființa și de care să am grijă. Însă mamă am devenit mult mai târziu. Nu mi-a părut rău nici o secundă după viața de dinainte de ea, am povestit mai mult aici cum ne-am descurcat.

Se spune că dacă spui o dorință cu voce tare, nu se mai îndeplinește. Dar se mai spune și că dacă o scrii undeva, va deveni realitate mai repede decât crezi. Să vedem dacă funcționează.

Și, aparent, e adevărat că dacă scrii undeva o dorință se îndeplinește. În 22 decembrie 2014 am aflat că sunt însărcinată și nu îmi venea să cred pentru că ‘nu avea cum’. O să îmi scriu mai des dorințele :))

___________________________________

*scrisoare care acum mi se pare o prostioară, dar dacă așa gândeam atunci, o las aici.

sursa featured image

6 Comments

  • Luana M

    “Am fost pur și simplu îndrăgostită de Ada și în continuare sunt și nu mai vreau pe nimeni pe lângă ea. ” Fix asa simt si eu fata de baiatul meu si nu multa lume poate sa inteleaga ca motivul pentru care nu am mai facut un alt copil nu are legatura cu banii sau cu greutatile( nu ca nu ar fi motive reale, dar pur si simplu nu am ajuns sa le iau in calcul) , ci pur si simplu cu faptul ca nu puteam sa ma dezlipesc de el. Baiatul meu este omuletul meu preferat din tot Universul!

  • Greta

    Nici eu n-am simțit că adopția ar fi pentru mine (deși ar fi fost unica noastră șansă de-a fi părinți, medical eu neputând avea copii). Cumva însă… emoțional nu am putut. Poate fiindcă eram foarte tânără (15 ani) când s-a întâmplat povestea cu histerectomia, deci a trebuit să cresc și să încerc să îmi fac o viață cât mai aproape de normalitate știind în tot timpul ăsta că never-ever copii pentru mine.
    Prea m-am străduit să mă obișnuiesc cu situația ca să mă mai pot vedea în postura asta.
    Soțul mi-a zis încă dinainte de-a ne căsători că ”o să avem și 7 copii, dacă vrei”. N-am vrut și, cu toate că mereu va exista o părere de rău și un ”da’ de ce, frate, într-o lume în care e loc pentru 8 miliarde de oameni nu a fost loc și pentru copilul meu?”, am făcut pace cu mine, suntem OK și cred că așa a fost să fie.
    Greta a scris pe blog despre ”Falcone”. O carte-monumentMy Profile

    • Tomata

      Oh Greta! Oare am stiut eu si am uitat ca la asa o varsta frageda ai avut histerectomia? Imi amintesc postarea ta si stiu ca mi s-a rupt inima ca ti s-a luat posibilitatea asta.
      Te felicit pentru munca pe care ai depus-o pentru a te obisnui cu situatia si sunt sigura ca din cand in cand gandul asta isi scoate capul la suprafata. Deci iti trimit o imbratisare calda.

  • Mada

    Și eu am cam aceeași părere: one and done. Nu îmi imaginez cum aș putea să îmi împart timpul și resursele într-un mod echitabil. Și acum aș putea să iubesc 2 copii la fel. Știu ca se zice ca da, o sa vezi, dar… nu. Nu reușesc sa iubesc două pisici la fel, darămite…
    Poate și pentru ca am fost singură la părinți, iar partenerul meu, deși are o soră, se vede ca el a fost cel preferat. La ai mei, amândoi cu frați / surori, la fel se știe și se vede care a fost copilul preferat. Nu aș vrea să îmi pun copiii în situația asta.
    (Ca să fiu total sinceră, încă păstrez o grămadă de hăinuțe, eu îmi zici ca le țin pentru ca vreau sa le am peste ani sa mă uit la ele; sper să nu îmi joace subconștientul farse!)
    Mada a scris pe blog despre life lately #5My Profile

    • Tomata

      E trist tare pentru copilul iubit mai putin sau cazut din drepturile lui daca a fost primul. Am vazut si eu exemple si imi pare rau pentru copiii aia. Nu zic ca nu sunt iubiti deloc, insa doare sa vezi ca esti ‘mai putin’ decat celalat.
      Eu pastrez hainele Adei ca amintire doar. Am si de cand eram eu mica 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge