Am scos-o pe Ada din pat

La o lună (sau o fi fost la câteva săptămâni?) după ce am născut, am scris că Ada doarme cu noi în pat, între noi. Nu ne-a fost teamă că ne rostogolim peste ea, nici că n-o vom mai putea-o dezvăța de patul nostru. Motivul principal pentru care am culcat-o cu noi în pat am fost eu, teama și sentimentele mele. Că nu alăptam, deci nu era nevoie să o am aproape în fiecare secundă și ea oricum dormea până la 7 dimineața în primele 3,5 luni. Însă pe mine nu mă lăsa sufletul să dorm fără ea, să o las în camera ei, singură, pe întuneric. Brrr… nici acum n-aș putea face asta. Plus că îmi era o teamă incredibilă de sindromul morții subite și mă trezeam noaptea să văd dacă mai respiră. Se mai și îneca din când în când și tușea până se înroșea la fața. Deci nu.

Au fost mulți cei care au sărit cu sfaturile și cu prezicerile că dacă n-o scoatem după o lună și n-o obișnuim cu somnul în  pătuțul ei, o să doarmă cu noi până la majorat. Nu i-am ascultat, dar mă pregătisem să se întâmple așa și eram OK cu gândul ăsta, îl acceptam. Deși, după comportamentul ei, eram sigură că nu va fi cazul. Înainte să plecăm din România, ne era deja destul de incomod să dormim cu ea pentru că, deși e încă mică, totuși crescuse și dormea cu brațele întinse, răstignită parcă. Ceea ce diminua spațiul nostru destul de mult. Așa că temerile mele s-au evaporat și pentru noua casă, am decis că Ada va dormi în patuțul ei, pe care l-am luat cu noi. Zis și făcut. În prima noapte am adormit-o în  patul nostru scârțâitor, dar am mutat-o în pătuțul ei spațios după ce a adormit. În a doua noapte a adormit în living și am mutat-o în pătuțul ei, iar noi am rămas nestingheriți să discutăm de-ale noastre.

Așa că, da, e posibil să scoți bebelușul din patul părintesc înainte să meargă la școală. Nu zic că e un adevăr general valabil, așa cum au spus cei care m-au amenințat că nu voi mai scăpa de ea dacă se obișnuiește, zic doar că la noi a mers, fără nici o dramă, fără nici un scandal și fără nici o grijă.