-
Vine Garou și eu nu știu ce să fac
Știam de mult mai mult timp că vine, dar ieri m-am lovit de anunț pe Facebook. De anunțul de pe pagina oficială. Îl aștept pe Garou de cel puțin 7 ani, i-am ascultat un an întreg albumele pe repeat și eram topită după el, ca bărbat, și după vocea lui răgușită. Acum nu mai sunt, dar tot ascult cu drag și la maxim CD-ul cu melodiile preferate pe care mi l-am făcut pentru mașină. Îmi place mai mult cum cântă în franceză decât în engleză, nu știu de ce. Mi se pare că pierde ceva când cântă în engleză și nu-mi dau seama ce, că, Doamne iartă-mă, tot el cântă,…
-
Dau două invitații duble la „De ce eu?”
Am auzit prima dată despre filmul lui Tudor Giurgiu, De ce eu?, în campania electorală de anul trecut. Auzisem cum că l-ar incrimina de ceva pe Ponta sau așa am potrivit eu informația pe baza puținelor informații pe care le scoteam din ce auzeam la radio sau din subiectele articolelor duse în direcția asta. Mi-a stârnit curiozitatea, deși acum, la câteva luni de la acel moment, politica nu mă mai interesează deloc. Filmul mă interesează pentru că mie mi se pare (e doar o bănuială personală, cultura mea în cinematografia românească nu-i prea vastă) ceva ce nu s-a mai făcut până acum în România. Am dreptate sau bat câmpii? Eu…
-
Idei de părințenie cu care sunt de acord
Păreri despre a fi părinte are toată lumea, chiar și cei care nu sunt părinți. Le-am avut și eu înainte să fiu gravidă și continui să le am deși încă n-am ținut nici un bebeluș (al meu sau al altora) în brațe. E normal, fiecare trece ceea ce citește (articole de specialitate, știri, bloguri) prin filtrul propriei copilării și familii, prin cel al principiilor și ideilor dobândite de-a lungul timpului. „Câte bordeie, atâtea obiceie” este zicala care va descrie întotdeauna comportamentul ăsta cel mai exact. Citeam bloguri de mame cu mult înainte ca Ada să fie măcar o idee, așa că am mai ciupit de pe ici, de pe colo,…
-
Un an cât 5
Un an. Atât a trecut de la trecerea în neființă a mamei mele. Am ales special formularea asta pentru că pe 25 februarie 2014, exact lucrul ăsta s-a întâmplat: a trecut în neființă. De murit, sufletul ei, esența ei, tot ce a fost ea, a murit cu mai mulți ani în urmă, pic cu pic în ultimii 6 ani. Boala a furat câte un strop din firea ei cu fiecare minut în care îi mânca neuronii și-i chircea creierul. Nu mai era mama mea, așa cum o știam, încă de dinainte să moară tatăl meu. Nu mai era mama căreia puteam să-i cer un sfat, care mă putea alina când…
-
Cea mai pură formă de iubire
Mă uitam ieri dimineață la Ricky cum se cuibărise cu capul pe perina mea și îmi sufla în ceafă până să mă întorc cu fața la el. Deschisese ochii. Ochii lui mici și rotunzi care licăresc iarăși de-acolo din adâncul sufletului lui, ochii ăia cu care îmi vorbește și cu care îmi transmite ce vrea de la mine. Și m-a cuprins, pentru a nu știu câta oară, o dragoste imensă, una de-aia pe care o simți, de care îți dai seama și pentru care ai face orice să o păstrezi vie, să nu plece, să nu se termine, să nu fie dată uitării după moartea lui. Mulți nu înțeleg felul…
