Răzbunarea caninilor
Trebuie neapărat să încep prin a-mi face mea culpa și pentru a transmite compătimirile mele sincere către Andressa, Miruna și toate mamele care n-au dormit noaptea din cauza bebelușilor lor. Eu n-am fost una dintre voi până acum, nu înțelegeam despre ce vorbiți, îmi părea rău din complezență și încercam să-mi închipui cum e, dar mă bucuram că nu e. Roata aia care mă așteptam să-mi sucească norocul (pe bune acuma, chiar n-ai cum scăpa), s-a întors, în sfârșit, după un an și două luni de când există un bebeluș în familia noastră. De aproape o săptămână dormim iepurește, cu spaima în sân, cu tristețe pe față, cu cearcăne de călcăm pe ele. Eu mai mult, Sotzu’ mai puțin, dar asta doar pentru că eu sunt mai paranoică și el mai relaxat.
Vinerea trecută, Ada a făcut prima febră din viața ei. Deși corpul ei e mai cald în general (seamănă cu taică-său), vineri mi se părea că ardea. Era veselă, deși somnoroasă, așa că ne-am drăgălit mai mult. De curiozitate i-am luat temperatura cu un termometru electric (da, da, știu că nu-i bun și nu te poți baza pe el, dar până să-i vârâm termometrul clasic în poponeț, încercăm cu ăla prima oară), și s-a aprins instant cu 37,9 pe ecran. Panică e puțin spus pentru sentimentul care m-a cuprins. De la ce? De ce? Unde am greșit? Ce-am făcut nepotrivit? Procesele de conștiință au început să curgă pentru că marți și joi am luat-o cu mine la lucru (Sotzu’ era la Koln) și vremea a fost o javră în ambele zile. Era ea înfofolită, dar nu avea mănuși, așa că mâinile îi erau gheață. N-a stat în frig decât jumătate de oră, dar câteodată e suficient ca să te pricopsește cu o răceală gravă. Chestia era că pe lângă febră nu avea alte simptome, nu tu muci, nu tu tuse.
Am început să trimit mesaje în stânga și în dreapta, că deși am mai avut discuția asta cu prietenele mele, am uitat tot pe moment. Era ora 22:30 în România, dar toate mi-au răspuns același lucru. Să nu mă panichez, 38 de grade e pragul până la care pot lăsa lucrurile așa și doar să îi dau haine subțiri pe ea. Dacă urcă, sirop de răceală (de care nu aveam) sau supozitoare Nurofen alternat cu Paracetamol la 4-6 ore. De astea aveam. Și lichide, multe lichide. Eventual și comprese reci pe picioare și brațe. Și toate prietenele mi-au zis că e posibil să fie de la dinți. Eu, mai deșteaptă, „dar cum? Că are gura plină de dinți și măsele și niciodată n-am simțit că-i cresc. Nici noi, nici ea.” „Dar caninii i-au ieșit?” Uhm, nu… știam că e împuțită rău treaba cu caninii, dar mi-am pus speranțele în steaua norocoasă și mă gândeam că poate ritmul ieșirii dinților a mai încetinit pentru că au ieșit toți ca ciupercile după ploaie.
Vineri noaptea s-a calmat, i-a scăzut febra pe la ora 2 și ceva, am reușit cât de cât să ne odînim. Sâmbătă n-am ieșit din casă, nu m-am dus la lucru, am anulat prezența la un party al unui copilaș de 1 an, toate bune, nimic suspect. Doar că era ora 23 și Ada nu dădea semne că ar avea vreo intenție să se culce. Eu eram ruptă. Până la urmă am reușit s-o adormim cu o broască țeștoasă care luminează stele pe tavan. A obosit uitându-se la ele. Duminică noaptea însă… după ce s-a trezit la 4 să mănânce, până m-am dus eu să-i spăl biberonul, urla deja. Când am luat-o în patul nostru, cum o luăm de fiecare dată când e supărată, s-a dezlănțuit iadul. A început să ragă, să se zvârcolească, să scoată sunete pe care nu le recunoșteam. Mă gândeam că o fi făcut caca și era opărită (s-a mai întâmplat o dată și noi nu ne dădeam seama de ce rage, pentru că nu mirosea). Scutecul era umed doar și asta nu era o problema pentru ea. Era clar că o durea ceva și am început să cred că poate chiar vin caninii. Noroc că aveam gel de dinți în casă, adus din România, și am dat-o cu chiu cu vai pe gingii și s-a calmat instant. Cam cum mi se calmează mie stomacul imediat ce mănânc ghimbir. Așa deci… caninii sunt capul răutații. N-am mai chinuit-o să o căutăm în gură, ne-am bucurat că e liniștiță și a și adormit imediat după. Nu și eu, care am stat să-i veghez pe cei trei dormind duși. Nu mai puteam adormi, așa că am numărat la oi și am făcut la planuri că de oboseală nici nu mi le mai amintesc.
Luni a fost o zi normală, nimic deosebit. Ieri… a dormit de mai multe ori pe zi câteva minute sau chiar o oră… s-a trezit tarziu, a mâncat, dar nu la fel de mult ca de obicei și noaptea am luat-o de la capăt. Eu că are febră iar, Sotzu’ că-s paranoică și că n-are, eu să dezbrăcăm copilul să-i pun supozitorul, să îi dăm cu gel că o doare, de-astea. Ei, de fapt, îi era foame. S-a culcat imediat după și-a dormit dusă până dimineața. Â, și ce mă îngrijorează e că aseară a vomitat laptele, după care a fost ca nouă. Am vrut să mergem la pediatru, dar revenirile astea și starea ei generală veselă și activă ne confuzează.
Sper să iasă odată, pentru că da, i-am văzut, acolo sunt, gata să iasă.
sursă foto > dintisori > Shutterstock
Iti recomand din toata inima sa iei ce sfaturi crezi de cuviinta de la Cristela Georgescu , caut-o pe facebook , dar are si blog . E o persoana de incredere si merita sa te informezi de pe blogul ei . Succes !
Ce faină ești, măi mămică dragă!
Și pitica, mno, ce să facă și ea, s-a manifestat cum a putut.
Nu știu sfaturi să-ți dau, aoleu, când a fost Puștiul așa mic?! Nu mai țin minte cum i-au ieșit dinții și dacă am avut probleme, dar dacă nu sunt traumatizată din cauza asta, precis o fi trecut ușurel… :))
Pas cu pas, înainte! Cu bine! 🙂
Loredana a scris pe blog despre După douăzeci și doi de ani
La noi oricum somnul este foarte fragmentat din cauza alăptării, însă s-a suprapus otita peste erupția de masea și doi canini, deci sa vezi distracție… Bine ca am scăpat, măcar a mai trecut un episod din sezonul ăsta 🙂
Cândva o sa zâmbim și nu ne vom mai aduce aminte de asta, cum zicea o mămică de mai sus.
Apropo, asa cum ziceai, dacă ție nu ți se întâmplă ceva, ai impresia că nu există sau ca persoana respectiva greșește undeva. Eram tentată sa gandesc așa referitor la alăptare, dar mi-am dat seama că sunt pur și simplu o norocoasa ca am reușit. Nimic mai mult.
Uf, stiu cum sunt ingrijorarile astea de “prima oara cand…”. Mie mi-a fost frica si sa o spal pe fiica-mea in prima saptamana acasa, noroc ca era soacra-mea la noi si mi-a aratat ca nu se rupe copilul, ca altfel… paduchii o mancau 🙂
Din pacate (sau din fericire, sic!), a mea nu a avut probleme dintr-astea cu dintisorii, si nici prea multe episoade de febra, deci nu am vreo experienta semnificativa care sa te ajute cu caninii, dar am tinut neaparat sa ma bag si eu aici cu un comentariu pentru a urca un pic temperatura de la care se dau medicamente: e 38,5, nu 38. Asa mi-au zis toate doctoritele pe care le-am vazut cu copilul – si am vazut o groaza. Organismul trebuie si el intarit cumva, lasat sa lupte, si abia cand e prea mult pentru el trebuie ajutat cu antipiretice. Si da, am preferat si eu supozitoarele (Novocalminul face minuni, nu stiu daca exista si in Germania), pentru a nu irita stomacul cu Nurofen si alte alea.
Sa treaca repede si sa se linisteasca micuta! 🙂
Am o întrebare: 38,5 rectal? Eu știam ca dacă se ia temperatura intra-rectal, atunci se scade 0,5 și dacă așa este peste 38 se dau antitermice. Noi nu mai reușim decât la axila și atunci iau valoarea ca atare.
si eu am auzit la fel cu 0.5 unitati scazute din temperatura pe care o arata termometrul. apropos, mi-a spus cineva ca exista termomentru pentru urechi pentru copii mici si ca e suportabil. poate cauti unul. noi inca nu avem nevoie, dar e bine de stiut.
Da, rectal, sigur. Credeam ca toata lumea ia temperatura rectal la varste mici… Fiica-mea a inceput sa prefere la subrat abia pe la sapte ani, cred, cand a inceput sa-si apere intimitatea – acum nici in fata mea nu se mai dezbraca, e ceva de speriat 🙂
aici in Germania, pana n-are copilul 39 3 zile la rand, nu te baga in seama la urgente. asa am auzit si am citit pe grupul de mame de aici. Ii dau inainte cu imunitatea 😛
Cred c-as fi innebunit daca eram mama de bebelus cu febra in Germania 🙂
Exista si predictor din ala, de iei temperatura de la distanta, pe frunte. Si e destul de bun, adica, tot la clasic ajungi daca se inroseste grav, dar macar nu mai chinui copilul atata.
Imi pare rau ca treceti prin asta. Rezista, rezista, rezista. Oricum, n-ai incotro!
Cand o mai vezi ca e praf de durere si nu doarme si nimic si ai exclus toate celelelate, poti baga un supozitor cu paracetamol. Nu e un capat de lume, decat sa se chinuie si copilul si parintii. In jumatate de ora se linisteste.
Si eu am facut asta, cand urla copilul. O singura data doar, in rest am reusit sa il calmez altfel, cu dans, cu tinut in brate, cu cantat. Dar, cand nu s-a putut, nu s-a putut.
Si da, dupa experienta noastra de o saptamana de nesomn, am prins si eu o admiratie fara margini pt mamele care trec prin asta in fiecare noapte, timp de ani intregi.
Sanatate si va pup!
Eu nu i-am bagat niciodata termometru in fund, dar am un termometru de mama, pfff (si tac’su il are, e si de tata, gen copilul e caldut, atentie, frige, nasol ) , ne-am descurcat cu din ala de ureche
cu caninii e dureros, dar trece, sa te astepti sa prinda viroze in perioadele cu eruptii, au imunitatea scazuta, Filip n-a facut niciodata febra mai mare de 38 numai de la dinti
Noi am fost f happy cand au terminat de iesit dintii ? as cum cad, alta distractie, dar am avut cativa ani de liniste ?
Alunita, noi n-am avut bunica, si ne temeam sa-l spalam si noi, l-am spalat cum am putut, well, dupa vreo saptamana (sau mai mult, cine stie ) , cand am mai prins si noi curaj ca nu se rupe, avea vernix inca in pliuri :)))) stiu, ce nasol, si unghiile tot asa, l-am tinut cu manusi o vreme, pana I se incovoiau si n-am avut incotro, le-am taiat si n-a patit nimic. Guess what, 6 ani mai tarziu, he’s alive, we’re alive. And happy. F sanatosi la cap nu stiu, but oh well, comentez si eu :p
Diana a scris pe blog despre fiecare cu problemele lui, zic