Răzbunarea caninilor

Trebuie neapărat să încep prin a-mi face mea culpa și pentru a transmite compătimirile mele sincere către Andressa, Miruna și toate mamele care n-au dormit noaptea din cauza bebelușilor lor. Eu n-am fost una dintre voi până acum, nu înțelegeam  despre ce vorbiți, îmi părea rău din complezență și încercam să-mi închipui cum e, dar mă bucuram că nu e.  Roata aia care mă așteptam să-mi sucească norocul (pe bune acuma, chiar n-ai cum scăpa), s-a întors, în sfârșit, după un an și două luni de când există un bebeluș în familia noastră. De aproape o săptămână dormim  iepurește, cu spaima în sân, cu tristețe pe față, cu cearcăne de călcăm pe ele. Eu mai mult, Sotzu’ mai puțin, dar asta doar pentru că eu sunt mai paranoică și el mai relaxat.

Vinerea trecută, Ada a făcut prima febră din viața ei. Deși corpul ei e mai cald în general (seamănă cu taică-său), vineri mi se părea că ardea. Era veselă, deși somnoroasă, așa că ne-am drăgălit mai mult. De curiozitate i-am luat temperatura cu un termometru electric (da, da, știu că nu-i bun și nu te poți baza pe el, dar până să-i vârâm termometrul clasic în poponeț, încercăm cu ăla prima oară), și s-a aprins instant cu 37,9 pe ecran. Panică e puțin spus pentru sentimentul care m-a cuprins. De la ce? De ce? Unde am greșit? Ce-am făcut nepotrivit? Procesele de conștiință au început să curgă pentru că marți și joi am luat-o cu mine la lucru (Sotzu’ era la Koln) și vremea a fost o javră în ambele zile. Era ea înfofolită, dar nu avea mănuși, așa că mâinile îi erau gheață. N-a stat în frig decât jumătate de oră, dar câteodată e suficient ca să te pricopsește cu o răceală gravă. Chestia era că pe lângă febră nu avea alte simptome, nu tu muci, nu tu tuse.

Am început să trimit mesaje în stânga și în dreapta, că deși am mai avut discuția asta cu prietenele mele, am uitat tot pe moment. Era ora 22:30 în România, dar toate mi-au răspuns același lucru. Să nu mă panichez, 38 de grade e pragul până la care pot lăsa lucrurile așa și doar să îi dau haine subțiri pe ea. Dacă urcă, sirop de răceală (de care nu aveam) sau supozitoare Nurofen alternat cu Paracetamol la 4-6 ore. De astea aveam. Și lichide, multe lichide. Eventual și comprese reci pe picioare și brațe. Și toate prietenele mi-au zis că e posibil să fie de la dinți. Eu, mai deșteaptă, „dar cum? Că are gura plină de dinți și măsele și niciodată n-am simțit că-i cresc. Nici noi, nici ea.” „Dar caninii i-au ieșit?” Uhm, nu… știam că e împuțită rău treaba cu caninii, dar mi-am pus speranțele în steaua norocoasă și mă gândeam că poate ritmul ieșirii dinților a mai încetinit pentru că au ieșit toți ca ciupercile după ploaie.

Vineri noaptea s-a calmat, i-a scăzut febra pe la ora 2 și ceva, am reușit cât de cât să ne odînim. Sâmbătă n-am ieșit din casă, nu m-am dus la lucru, am anulat prezența la un party al unui copilaș de 1 an, toate bune, nimic suspect. Doar că era ora 23 și Ada nu dădea semne că ar avea vreo intenție să se culce. Eu eram ruptă. Până la urmă am reușit s-o adormim cu o broască țeștoasă care luminează stele pe tavan. A obosit uitându-se la ele. Duminică noaptea însă… după ce s-a trezit la 4 să mănânce, până m-am dus eu să-i spăl biberonul, urla deja.  Când am luat-o în patul nostru, cum o luăm de fiecare dată când e supărată, s-a dezlănțuit iadul. A început să ragă, să se zvârcolească, să scoată sunete pe care nu le recunoșteam. Mă gândeam că o fi făcut caca și era opărită (s-a mai întâmplat o dată și noi nu ne dădeam seama de ce rage, pentru că nu mirosea). Scutecul era umed doar și asta nu era o problema pentru ea. Era clar că o durea ceva și am început să cred că poate chiar vin caninii. Noroc că aveam gel de dinți în casă, adus din România, și am dat-o cu chiu cu vai pe gingii și s-a calmat instant. Cam cum mi se calmează mie stomacul imediat ce mănânc ghimbir. Așa deci… caninii sunt capul răutații. N-am mai chinuit-o să o căutăm în gură, ne-am bucurat că e liniștiță și a și adormit imediat după. Nu și eu, care am stat să-i veghez pe cei trei dormind duși. Nu mai puteam adormi, așa că am numărat la oi și am făcut la planuri că de oboseală nici nu mi le mai amintesc.

Luni a fost o zi normală, nimic deosebit. Ieri… a dormit de mai multe ori pe zi câteva minute sau chiar o oră… s-a trezit tarziu, a mâncat, dar nu la fel de mult ca de obicei și noaptea am luat-o de la capăt. Eu că are febră iar, Sotzu’ că-s paranoică și că n-are, eu să dezbrăcăm copilul să-i pun supozitorul, să îi dăm cu gel că o doare, de-astea. Ei, de fapt, îi era foame. S-a culcat imediat după și-a dormit dusă până dimineața. Â, și ce mă îngrijorează e că aseară a vomitat laptele, după care a fost ca nouă. Am vrut să mergem la pediatru, dar revenirile astea și starea ei generală veselă și activă ne confuzează.

Sper să iasă odată, pentru că da, i-am văzut, acolo sunt, gata să iasă.

sursă foto > dintisori > Shutterstock