Afecțiunea Adei în două dovezi

Ada nu pare mămoasă defel. Nu se cere în brațe, nu se întinde să mă drăgălească, nu plânge după mine, nu-mi simte lipsa. Cred. Sunt rare sau scurte momentele în care lipsesc de lângă ea.

Cu toate astea m-am înduioșat de-am zis că o mănânc de drag cu două ocazii.

Prima: eram la masă la o cafenea, luam micul dejun în 3 și tot povestind ceva cu Sotzu’, mă prostesc și mă fac că plâng. Nici nu mai știu despre ce era vorba, probabil ceva neimportant, dar pe moment am augmentat seriozitatea, schimonosindu-mă în chip de plâns. Ada, curioasă, mă privea cu ochii mari și sprâncenele ridicate, în dulcele-i stil caracteristic și la un moment dat, cum eu nu mă opream, mi-a întins jucăria ei, un elefant albastru de plastic. Să nu mai plâng. În momentul ăla, am început să râd în hohote, să o pup și să o strâng în brațe peste scaunul de copil, că pare-mi-se că a regretat decizia de a mă consola.

A doua: aseară, meșterea ceva pe balcon, la bicicleta pe care tocmai o cumpărasem și era așa concentrată că ziceai că e în mijlocul unei reparații. Cum împărtășim fiecare apucătură de-a ei, îl chem pe Sotz să vadă. Grăbindu-se să nu piardă momentul, se lovește la unul dintre degetele de la picioare. Și cu toții știm ce durere e aia. S-a făcut covrig și mai că-și pupa degețelul rănit, când Ada, distrasă de la meșteritul ei, se întoarce din balcon și vine să vadă care-i treaba. Sotzu’ se ținea de calorifer, iar Ada, spre surprinderea și mirarea și topirea sufletelor noastre, l-a mângâiat pe mână, că doar până la ea ajungea. Să nu mai plângă. Și i-a zâmbit, după ce și-a dat seama că „i-a trecut”, pentru că a râs la ea. Mi-a lipsit foarte puțin să nu încep să plâng de dragul ei, dar iar am luat-o în brațe și-am strâns-o și-am pupat-o de i-au sărit fulgii.

Cred că începe să ne iubească.

sursă foto > copil afectuos > Shutterstock

10 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge