Afecțiunea Adei în două dovezi
Ada nu pare mămoasă defel. Nu se cere în brațe, nu se întinde să mă drăgălească, nu plânge după mine, nu-mi simte lipsa. Cred. Sunt rare sau scurte momentele în care lipsesc de lângă ea.
Cu toate astea m-am înduioșat de-am zis că o mănânc de drag cu două ocazii.
Prima: eram la masă la o cafenea, luam micul dejun în 3 și tot povestind ceva cu Sotzu’, mă prostesc și mă fac că plâng. Nici nu mai știu despre ce era vorba, probabil ceva neimportant, dar pe moment am augmentat seriozitatea, schimonosindu-mă în chip de plâns. Ada, curioasă, mă privea cu ochii mari și sprâncenele ridicate, în dulcele-i stil caracteristic și la un moment dat, cum eu nu mă opream, mi-a întins jucăria ei, un elefant albastru de plastic. Să nu mai plâng. În momentul ăla, am început să râd în hohote, să o pup și să o strâng în brațe peste scaunul de copil, că pare-mi-se că a regretat decizia de a mă consola.
A doua: aseară, meșterea ceva pe balcon, la bicicleta pe care tocmai o cumpărasem și era așa concentrată că ziceai că e în mijlocul unei reparații. Cum împărtășim fiecare apucătură de-a ei, îl chem pe Sotz să vadă. Grăbindu-se să nu piardă momentul, se lovește la unul dintre degetele de la picioare. Și cu toții știm ce durere e aia. S-a făcut covrig și mai că-și pupa degețelul rănit, când Ada, distrasă de la meșteritul ei, se întoarce din balcon și vine să vadă care-i treaba. Sotzu’ se ținea de calorifer, iar Ada, spre surprinderea și mirarea și topirea sufletelor noastre, l-a mângâiat pe mână, că doar până la ea ajungea. Să nu mai plângă. Și i-a zâmbit, după ce și-a dat seama că „i-a trecut”, pentru că a râs la ea. Mi-a lipsit foarte puțin să nu încep să plâng de dragul ei, dar iar am luat-o în brațe și-am strâns-o și-am pupat-o de i-au sărit fulgii.
Cred că începe să ne iubească.
sursă foto > copil afectuos > Shutterstock
10 Comments
Mihaela Damaceanu
Ptiu, m-ai emotionat iar. Vezi, de-aia te citesc eu pe tine 🙂 Sper ca acest comentariu sa apara. Virtual, asaaa, poti sa-i dai un pup si de la noi. Pe manuta, macar.
Tomata
:* multumesc.
Paula
Auuu, ce frumoase sunt momentele astea. Si Sof devine empatica cu noi. Odata m-am lovit la genunchi si i-am spus ca am buba acolo, de atunci cand isi aminteste pune degetelul acolo si spune “boba?” 🙂 Chiar daca eu te-am cunoscut de putin timp, si blogul la fel, te admir si te urmaresc. Mai bine mai tarziu, decat niciodata. Sa nu crezi ca pierd vreun articol despre Ada, place, place, place…
Greta
Awwww, m-ai topiiiit! Sper să cunosc într-o bună zi minunăția asta de fetiță 🙂
Ivona
Eu am constientizat cat de atasata e Otilia de mine abia cand am inceput sa lucrez si implicit sa lipsesc de acasa mai mult. De doua saptamani de cand s-a intamplat asta, fata nu vrea sa stea decat cu mine seara, restul nu mai conteaza. Iar eu n-as pierde o secunda fara ea cat sunt acasa. Imi place la tine ca esti relaxata si o lasi pe Ada sa exploreze. Otilia cand se apropie de bicicleta eu sunt in alerta maxima si fac cumva sa o iau de langa ea.
Roxana
A doua oara ma emotionez si o pup pe Ada in gand. Va iubeste demult, acum a venit momentul sa se si exprime.
Cătălina
De iubit, clar vă iubeste.
Poate e mai rebelă 🙂
Nina
Ahahhahahahahah , Ce m-am amuzat la faza: ” cred ca incepe sa ne iubeasca” :))))))
Miruna
Cu siguranță! Că, dacă nu, face un PR nemaipomenit! :))
Ana Alina Mastragociu
Dupa ce am avut 4 ani la rand un copil model ignorant… adica din ala de poti sa mori langa ea, daca are treaba nu ii pasa,a venit Lidia, cea prea impaciuitoare si mamoasa…daca plec din camera 5 min ma striga si incepe sa ma caute prin casa. Daca nu ii raspund se pune pe bocit de zici ca vine sfarsitul lumii. Cand in sfarsit ma gaseste, vine si imi imbratiseaza genunchii (ca are 80 cm cu totul si doar pana acolo ajunge) de parca nu m-a mai vazut de un secol.