Cum a venit Ada pe lume

08.08.2015 / 75 Comments

În primul rând, pe nepregatite. Atât de pe nepregătite, că am lăsat casa cu susul în jos, cu hainuțele nesortate, unele spălate și intinse pe uscător, altele nespălate, altele necălcate, plus o grămadă de plase ce-și așteptau rândul la sortare. Deci vă dați seama la ce m-am întors când am ieșit din spital, dar hai să nu sărim direct la final.

Așa…

Scriam că mai aveam 3 săptămâni sau mai puțin și s-a dovedit a fi mai puțin, dar nu mă așteptam să fie atât de puțin. Am născut-o pe Ada la 37 de săptămâni și 5 zile, după ce miercuri noaptea m-au apucat contracțiile. De fapt, pe la 3:30 m-am trezit de durere de burtă, bazin și spate. Și mă durea atât de tare că abia mă puteam rostogoli în pat, ce să mă mai și dau jos. Într-un final am reușit și presupunând că sunt niște Braxton-Hicks mai nemernice, am luat un No Spa și mi-am schimbat poziția, știind că astea sunt remedii care le fac să treacă. Numai că n-au trecut. Și pentru că pe moment uitasem tot ce-am învățat la curs, am căutat pe net care-s semnele travaliului. Din toate simptomele, mie mi se părea că aveam doar contracții, deși până atunci nu știam cum se simt. Printre ele mai erau și pierderea dopului gelatinos, ruperea membranelor (sau a apei) și altele. Eu pe astea nu le aveam, așa că îmi rămânea doar să cronometrez frecvența contracțiilor. Se întâmplau la 5 minute și mi se părea că ceasul îmi joacă feste din cauza somnului. Nu, chiar erau 5 minute între ele. L-am trezit pe Sotz și l-am informat că nu-s sigură, dar cred că cineva se grăbește cam tare. Am cronometrat și cu el contracțiile și de la 5 am ajuns la 7 minute, și înapoi la 5… dar măcar trecuse durerea aia generală de trunchi. Pe la 5 și ceva, cred că am reușit cumva să ațipesc împotriva durerii, care nu era chiar atât de insuportabilă, dar totuși deranjantă. La 7 dimineața, sânge pe chilot, se duse și dopul. This is it îmi spun… Ce dată e și 30 iulie să naști?? Nici măcar nu așteaptă până în august? Măcar până pe 3 când se întoarce doctorița mea din concediu? Nu m-am pregătit sufletește pentru o naștere în iulie.

Mbuuun, la 7 și ceva dimineața eram deja la spital, cu contracții tot mai intense și chiar o dată la 3 minute. A doua zi aș fi fost programată la testul preanestezic și la EKG, așa că la recepție le-am spus: „Am venit fie pentru că nasc azi, fie pentru testul preanestezic și EKG-ul pentru care trebuia să sun să mă programez pe mâine.” M-au redirecționat către cabinetul de control ginecologic, l-am făcut și m-au informat că da, o să nasc pe 30 iulie, cam în 2-3 ore… prin cezariană, pentru că așa am ales și după intensitatea primelor contracții, chiar nu aveam de gând să suport altele și mai dure, până mă mai dilatam eu încă 9cm… Despre nașterea la Spitalul Premiere voi scrie într-un post separat pentru că sunt multe de spus.

După ce toate chestiile administrative s-au terminat, am urcat la etajul 1 unde urma să petrec timp de calitate cu Sotzul în scopul de a ne da seama că urmează să ne lovească trenul un pic mai repede decât ne așteptam. Emoția întâlnirii iminente se strecura timidă printre durerile de spate – pentru că am constatat cu mirare că nu în zona ovarelor doare, așa cum am fost avertizată că durerile facerii dor de 100 de ori mai tare ca ale menstruației, ci spatele. Mai exact de la fund în sus pe coloană. Și nu-i plăcut deloc. În momente de-astea te cotropesc toate sentimentele din lume… frica, nerabdare, teama de necunoscut, dorința de a o vedea, de a se termina cât mai repede, liniște, anxietate… mai adăugați și voi, sigur se potrivesc.

Și la un moment dat: „Dna. Ursu, haideți să mergem!”. Și ne-am dus. Mă apucase dintr-o dată și frica de operație, de parcă nu trecusem deja prin două și știam la ce să mă aștept. Momentul anesteziei a fost destul de neplăcut, că nu-i tocmai fain să ți se bage un cateter în șira spinării și să trebuiască să stai nemișcat. Dar am reușit să-mi țin reflexele în frâu și să nu mă mișc. M-au întins pe spate, m-au răstignit pe masă, mi-au pus un paravan în față să nu văd ce-mi fac și am așteptat să își facă efectul anestezia. A intrat doctorița care o înlocuia pe doctorița mea, au intrat asistenții și am început să simt cum se lucrează pe burta mea. N-am simțit durere, dar am simțit mișcări. Și-am simțit apăsarea pe coșul pieptului pentru a o ajuta la Ada să iasă. Asta a durut. După care am auzit-o plâgând. Un plânset atât de clar și de drăguț (dacă poți spune despre un plânset că e drăguț). Și-am văzut-o trecând pe lângă mine, un pic cam vânătă și acoperită cu vernix. Și cum era normal, am început să bocesc cu gura până la urechi, deși mă simțeam tare rău. Începusem să am frisoane de la anestezie. Mi-au adus-o la cap, n-am văzut-o prea bine, dar am putut s-o ating după ce mi-au dezlegat mâna. Am și pupat-o și-a plecat reluându-și plânsetul ăla drăgut (se calmase când mi-o puseseră pe umăr). Urma să ne reîntâlnim în salon.

Mi s-a părut că totul a durat vreo 20 de minute, dar de fapt a durat cam o oră cu tot cu anestezie. Sotzul a văzut-o pe Ada ieșind din sala de operații după 20 de minunte de la intrarea doctorilor.

Când am ajuns în salon, frisoanele s-au intensificat într-atât încât îmi clănțăneau dinții. Nu puteam ține telefonul în mână și crăpam de somn. Am aflat că Ada a avut 2880 gr la naștere, 49cm și un scor APGAR de 9, din cauză că avea mânuțele și picioarele vineții.

Și-apoi mi-au adus-o s-o văd. 🙂 Mi-au pus-o în brațe și m-am topit pe loc. Nu-mi venea să cred că-i afară din burtă, că o văd și că-i a mea. Bine, nici acum nu-mi vine să cred, deși au trecut 8 zile. Mi se părea atât de minusculă, de fragilă și de neajutorată că nu știam ce să fac cu ea. N-am mai ținut niciodată un bebe așa mic în brațe. Până la urmă ne-am învățat, ca vine instinctiv, chiar și Sotzul care zicea că el n-o s-o țină în brațe de frică. Acum o manevrează de parcă ar fi ținut bebeluși în brațe toate viața lui.

Cam așa a venit Ada pe lume, foarte posibil nu pentru că s-ar fi grăbit ea, ci pentru că probabil am contactat o salmonella care mi-a declanșat travaliul. Dar despre asta… în articolul dedicat spitalului Premiere.

Și pentru că-s exagerat de mândră de ea, v-o arăt și vouă. Știu că-i leită taică-su și nu mă deranjează deloc. 🙂

You May Also Like

Prima ședință cu părinții

17.03.2017

Răzbunarea caninilor

19.10.2016

Ziua Mamei si Ziua Tatalui

15.05.2021

75 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *