Țara mea inventată

Autor: Isabel Allende
Titlu original: Mi pais inventado
Naționalitate: chileană
Gen: memorii
Anul apariției: 2003
Nr. pagini: 220 (Humanitas)
Premii: Audie Awards
Ecranizare: –
Alte recenzii de același autor: –
Citate: Țara mea inventată
Nota mea: 4/5

Țara mea inventată a fost, pentru mine, până acum vreo 2-3 ani, blogul Dianei. Apoi am aflat că există o carte cu numele ăsta și era logic pentru că blogul Dianei e un blog literar. Că doar și eu am apucături de cititor și-mi pun ca motto al blogului titlul adaptat al unei cărți preferate.  

Apoi a venit avalanșa de recenzii la cărțile lui Isabel Allende și eu m-am opus cu dârzenie să pun mâna pe vreo carte de-a ei. Am mai zis că am instictul ăsta de respingere al tuturor lucrurilor care-s pe buzele tuturor și pe care nu le descopăr singură, fără să mi se bage pe gât. Așa că până să propună colega noastră fără blog să citim Țara mea inventată la clubul de carte, nu plănuiam să pun pe lista cărților citite vreun roman de Allende. Lucru care s-a schimbat ulterior, pentru că dacă intrați acum aici, o să găsiți probabil toate titlurile cărților ei. Mda, așa-i când înoți împotriva curentului, până la urmă renunți și te lași purtat de val. Și e bine, că încăpătânarea nu-i întotdeauna un lucru bun.

În primul rând, mă bucur enorm că primul contact cu Allende a fost cartea asta. A începe cu memoriile unui scriitor înseamnă a face cunoștință cu el, a-i afla felul de-a fi și stilul de-a scrie. O împrietenire, dacă vreți. Prin cartea asta, Isabel Allende m-a făcut să vreau să îi cunosc toate poveștile, să o ascult povestindu-mi despre spirite, fiica ei moartă sau casa familie Trueba. N-am greșit când am scris „să o ascult”. Pentru că stilul ei e atât de savuros încât e foarte ușor să-ți închipui că e în fața ta, cu o cafeluță pe masă, povestind rapid, în spaniolă, despre Chile și locuitorii lui, despre bunicul ei, despre mama și soțul ei, despre copiii și despre istoria fâșiei de pământ, care e așezată atât de departe, încât dacă mai mergi puțin, cazi de pe planetă. Nu știu dacă toate romanele ei păstrează stilul ăsta tragi-comic, dacă personajele îi seamană sau dacă și le descrie așa pe toate, dar abia aștept să aflu.

N-are rost să încerc să vă dau o explicație proprie despre Țara mea inventată pentru că ar fi păcat să stric frumusețe de definiție, pe care Allende însăși o dă:

Și de fapt, cine sunt aceste spirite care trăiesc cu mine? Nu le-am văzut plutind pe culoare învăluite în cearceafuri, nu e nici pe departe vorba de ceva atât de interesant. Nu sunt decât amintirile care mă asaltează și care dobândesc o consistență materială. Lucru ce mi se întâmplă cu oamenii și chiar cu Chile, această țară mititică, atât de dorită încât a ajuns să înlocuiască țara cea adevarată. Această țară din capul meu, cum zic nepoții mei, este, o scenă pe care așez si scot dupa plac obiecte, personaje și situații. Doar peisajul rămane adevărat și imuabil; în maiestuosul peisaj chilian nu mă simt străină.”

De la geografia țării până la istoria ei, de la caracterul chilienilor până la cum sunt văzuți din alte țări, de la cât de machistă e Chile și până la cum femeile cultivă în continuare trăsătura asta, de la realitatea din jurul ei și până la personajele din cărțile pe care le-a scris, Allende radiografiază tot ce mișca în țara natală. Cu bune și cu rele, aflăm că chilienii sunt foarte, foarte asemănători cu românii, aflăm că nu e frumos să răspunzi cu „bine” când ești întrebat „ce mai faci?”, că chilienii se duc la doctor abia după ce toate leacurile recomandate de neamuri și prieteni au eșuat, că nu știu să danseze, dar că sunt niște aburitori profesioniști  („Deși compatrioții mei dansează prost, vorbesc în schimb foarte frumos; au fost primii care au descoperit că punctul G e localizat în urechile femeii și că a-l căuta mai jos ar fi pură pierdere de vreme.”), despre cum fac mișto de orice și oricine, indiferent de rasă, aspect sau circumstanță.

Mai vorbește și despre istoria chinuitoarea a țării, istorie care a determinat-o să plece și să-și facă o viață în California. În ultimele pagini am aflat cu tristețe că și-a pierdut fiica și că și-a pus toată suferința în romanul Paula. Am aflat că despre soțul său, Willie, a scris în Planul infinit și că Noriega avea asupra lui una dintre cărțile ei când a fost arestat în Panama.

Detalii, multe, multe detalii despre Chile, viața ei și a celorlalți. E puțin mai interesant să citești o biografie decât să o povestești, pentru că, spre deosebire de Wikipedia, povestea spusă de scriitor însuși are altă savoare. Se poate să știți deja lucruri despre Allende, dar dacă nu le auziți chiar de la ea e mare păcat.