De fiecare dată când pun un post despre un animăluţ care are nevoie de stăpân am nişte emotii de nu vă închipuiţi. Pentru că toţi cei care găsesc un animal nu îl pot ţine şi de-asta vor să se asigure că ajunge pe mâini bune. Aşa s-a întâmplat şi cu pisoiul pe care l-a găsit Iulia. N-a putut să-l ţină şi m-a rugat să scriu pe blog desper el, că poate există cineva în oraşul ăsta care l-ar lua acasă.

Am (iar) un pisoi de dat. Staţi aşa, nu schimbaţi canalul că poate până la finalul articolului, reuşesc măcar să vă înduioşez. Pisoiul despre care vă vorbesc nu e al meu, nu l-am găsit eu, dar cineva mi-a cerut ajutorul pentru a-i găsi un cămin micuţului. Şi cum mie mi se rupe sufletul când aud de cazuri de-astea… ştiţi deja că nu am sufletul de piatră să refuz să scriu despre ele. Aşadar, asta e povestea unui pisoi portocaliu:

Nu cred că vreunul dintre noi a luat zicala “Ai carte, ai parte” de bună atunci când părinţii noştri  ne băteau la cap să învăţăm, să ne facem lecţiile, să ne ducem la şcoală, să învăţăm şi să luam note mari. Orice ne-ar fi spus, orice preziceri despre viitor ne-ar fi ilustrat prin propoziţii condiţionale, ne cam durea fix în cot. Aşa-i? Când n-ai chef să înveţi, n-ai şi pace bună. Pe mine ai mei mă ameninţau că dacă nu învăţ, mă trimit cu oile pe deal. Că îl cunoşteam şi eu pe ciobanul din sat şi, cum mă uitam ca la spectacol la turma de oi care trecea pe…

Când am văzut comentariile lui intrate la moderare din cauza linkurilor, am strâmbat un pic din nas. Nu mai vreau să mă lovesc de tristeţea oamenilor, de durerile lor şi de bolile lor. Le am pe ale mele şi pe ale mamei mele, mai nou pe ale câinilor mei… care îmi rup sufletul în două din cauza neputinţei mele în faţa lacrimilor lor. De ce să mă mai încarc sufleteşte şi cu ale altora? Şi totuşi am intrat pe linkurile respective şi am dat de Zolty. Instinctiv m-am dus din prima la pagina de About, să văd cine este şi ce vrea Zolty. şi după ce am vizionat primul filmuleţ…