Umanitarisme
Se întâmplă din ce în ce mai des să îmi deschid mailul şi să primesc câte o cerere de ajutor. Sunt convinsă că mulţi dintre voi păţesc la fel. Ştiu chiar din propriile voastre guri, dacă nu din cuvintele pe care le-aţi scris pe blogurile voastre, că nu postaţi aşa ceva din varii motive. Nu critic, nu dau cu parul, nu arăt cu degetul, e alegerea fiecăruia.
Aseară am primit un mail în care mi se cerea să postez despre un anumit caz şi singurul motiv pentru care încă nu vedeţi articolul pe blog e că am nevoie de mai multe amănunte. În timp ce îi răspundeam celei care mi-a cerut ajutorul, mi-a venit şi ideea acestui post, pentru că singurul impediment care s-a ridicat a fost acela că cititorii mei sunt deja imuni şi plictisiţi de cereri de toate felurile, de genul “hai să-l ajutăm pe cutarică”, “hai să donăm 5 lei pentru icsulescu”.
Însă de fiecare dată când primesc un mail de ăsta mă gândesc la următorul lucru: pe mine nu mă costă nimic să scriu câteva rânduri, care pe zi ce trece coboară tot mai jos pe homepage până trec pe pagina a doua şi le mai văd foarte puţini. Însă pe persoana despre care scriu, o poate ajuta oricât de puţin. Cei care nu vor să ajute au două opţiuni: închid blogul şi trec mai departe sau citesc articolul, îl închid şi revin a doua zi să vadă dacă am scris altceva mai interesant – de parcă salvarea unei vieţi n-ar fi destul de interesanta sau de importanta. Aceste posturi le sunt destinate celor care vor să facă un bine, celor cărora le pasă şi celor care sunt dispuşi să renunţe la o sticlă de Cola şi un pachet de ţigări pentru ca altul să continue să trăiască. Sau, ceva mai radical, să renunţe la o sâmbătă seară în oraş şi să se gândească la banii aia care au luat drumul salvării unei vieţi.
Scriu şi voi scrie în continuare despre cazuri umanitare pentru că, în primul rând, mă pun întotdeauna în locul celor care sunt în necaz şi mă gândesc că mi-aş dori ca tot internetul sau măcar o parte din el să-mi vină în ajutor. în al doilea rând, ştiu sigur că internetul are puterea de a salva vieţi, pentru că poate aduce oamenii laolaltă, dezvoltă spiritul de solidaritate (sau de imitaţie, n-are importanţă, atâta timp cât e pentru o cauză nobilă) şi lumea asta devine pentru o perioadă de timp un loc mai bun.
Cine nu vrea, să nu citească. Îmi asum riscul ăsta şi nu-mi pare rău de cititorii pe care îi pierd din cauza acestor posturi.
8 Comments
Pingback:
Devoratoarea de muzica
Cred in probleme romanilor si ma soliderazez cu ele in primul rand pentru ca si eu am o problema,dar ceea ce nu inteleg sub nicio forma este violentarea spatiului privat,iar mailul este parte din acest spatiu.Indifent de gradul de dificultate al problemei sau al de resursele limitate de care persoanele in cauza dispun trecerea acestui prag mi se pare abuziva.
Miscellaneous
Nu pot decât să te felicit pentru atitudine 🙂
Smiley_tgv
nu cred ca iti vei pierde cititorii. e exact cum ai spus si tu: cine vrea citeste, cine nu ignora si trece mai departe.
Fanfan
foarte bine faci. nu se stie de unde sare iepurele. si daca tot stam pe net (uneori aiuria) mai bine facem ceva benefic
Olivera
Multumesc!
Nu cred ca trebuie sa-ti faci probleme ca ai putea pierde cititori. Cei care te citesc, te citesc tocmai pentru ce scrii si pentru ceea ce esti. Felicitari inca odata pentru ceea ce faci!
lala
felicitari pentru tot ceea ce faci.
Tomata