Nu știu dacă generația mai tânără de cititori recunoaște replica, da’ celor de-o vârstă apropiată de a mea bag sama că le e destul de familiară. Pe vremea când singura modalitate de comunicare rapidă era telefonul fix, una dintre distracțiile noastre cele mai mari era să sunăm la diverse numere și să punem diverse întrebări. De la cele mai nevinovate, la cele mai amuzante, cum ar fi:

Acuma nu ştiu dacă-i baş minune sau s-a întâmplat doar în cazul meu, dar… e un început. Minunea e că

Stăteam ieri și mă gândeam degeaba despre ce aș putea scrie. Scriam pe Twitter că mă simt de parcă aș avea o bulă de aer în creier și nu pot nicium să leg niște propoziții, că inspirația e pe la mama dracului. Doru mi-a sugerat să scriu despre asta, însă nu scriu despre chestii ce nu se întamplă în Timișoara sau la care eu nu particip. Deci nu scriu. Și azi, uitându-mă printre statistici, referreri și paginile blogului pe care s-a ajuns, m-a trăznit palma muzei, întoarsă pe neașteptate din vacanță. Nu de alta, dar i s-o năzărit să plece baș la sfârșitul verii. Amețită și muza asta. Promisesem demult…

Dacă mi-ar fi spus cineva, chiar și anul trecut, că voi ajunge să dezvolt o pasiune pentru grădinărit, m-aș fi tăvălit pe jos de râs. Mă rog, atât cât aș fi putut râde anul trecut. Nici măcar plăcerea de a planta ceapă și morcovi în spatele blocului într-o grădinuță de  juma’ de metru pe juma’ de metru nu prevestea elanul pe care l-am dobândit vara asta.