În Timișoara, fără buletin

În cinci zile petrecute “acasă” s-au strâns multe povești de scris și povestit. Am trecut prin multe peripeții, dar și prin momente pline de bucurie, așa că n-am stat prea mult să mă enervez pentru că tot ce aveam era timpul. Să umblu, să revin, să mai aduc un act, să mă întorc la ghișeu în 3 zile diferite.

Motivele principale pentru care am fost de data asta în România au fost două: schimbarea buletinului expirat și o vizită la notar pentru o succesiune complicată. Mi-am făcut programări din timp pentru amandouă, am stabilit întâlniri cu prietenii de care îmi era dor și cu o agendă destul de plină însă nu copleșitoare, așteptam cu nerăbdare să decolez către orașul după care tânjesc.

Și tânjesc pentru că nu am zbor direct să pot merge când dorul arde. Cea mai la îndemână variantă e zborul cu Lufthansa cu escală la Munchen sau Frankfurt. Am căutat din noiembrie, am găsit ceva bun, cu plecare din Berlin la ora 10:40 și sosire pe la 17:00, perfect să mai pot face ceva în ziua aia. În ianuarie, așa cum mă așteptam, le-au anulat pe toate 4 și mi-au oferit niște mizerii de ore care îmi luau și prima și ultima zi. Așa cum mi s-a întâmplat și în 2022 când am fost în Timișoara pentru întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. De data asta am fost mai deșteaptă și mai atentă și am dat click pe linkul ascuns în email care mă trimitea către alte variante, dacă cea propusă nu îmi convenea. Am găsit acolo plecare de la 7:00 dimineața și sosire în TM la 15:00, am schimbat și cele de întoarcere la Berlin și totul era fain. Până să îmi fac check-in-ul online. Check-in-ul online se poate face (credeam eu) doar cu 24h înainte de ora zborului. Între timp aflasem că se poate cu 30h înainte, deci eram în fereastra deschisă. Încerc pe laptop pe Firefox, Chrome, aplicația Lufthansa, pe mobil (iPhone și Android) pe Chrome, Safari și din nou Firefox și no se puede. Mă uit pe bilet, era tot ora inițială, zic să aștept până la 10:40. Aștept, încerc din nou, nimic. Între timp primisem mail de la Lufthansa că e deschis check-inul și aplicația trimitea notificări cu aceeași informație. Deci eram în sistem, aveam bilete pentru noile ore dar nu puteam face check-inul. Stăm la 6km de aeroport, avem bus direct, m-am îmbrăcat și m-am cărat să văd ce dracu’ se întâmplă că deja eram un munte de stres. Long story short, am rezolvat acolo.

Totul a fost ok pe drum, m-a luat prietena mea de la aeroport, m-a hrănit, am pornit la plimbare, am luat niște mărțișoare pentru Ada și niște prietene din Berlin, am fost la cimitir să duc o floare și o lumânare și am promis că mă reîntorc singură pentru mai multă intimitate (nu m-am mai întors), apoi mi-am vizitat apartamentul și chiriașii, după care înapoi la prietena mea și somn, că eram varză, trezită de la 4:15 dimineață.

Pe agenda zilei de luni avem programarea de schimbare a buletinului la ora 9, o vizită la Vodafone, una la bancă, la Asociația cimitirelor să plătesc mormintele alor mei și al străbunicii, apoi vizite la neamuri și cină cu fetele mele din copilărie. Stați numai să vedeți ce urmează!
Ajung la buletine, o întreb pe tanti de la recepție unde aflu la ce ghișeu trebuie să stau că am programare la 9. Păi ați primit sms. Mă uit de sms pe telefonul de România, nu e. Păi nu era că numai ce schimbasem telefoanele deci sms-ul nu venise cu mine în România (face palm). Căutați pe contul dvs de la primărie. Nu pot caută pentru că NU AM INTERNET pe telefon. Tocmai primisem sms de la Vodafone că creditul meu a expirat. Am uitat să activez o ofertă națională (face palm). Telefonul de Germania refuză să colaboreze și nu avem net nici pe ăla (face palm). Un domn de la recepție s-a dus să întrebe. Nu eram pe nici o listă (face palm). Cum dom’le să nu fiu? Am programare, dar nu am nici o dovadă, că-s amețită. Îmi dă bilet de ordine pentru ora 10:10.

Numai bine mă duc la Vodafone, rezolv cu cartela, am timp și de bancă să văd de ce nu pot plăti cu cardul, că online pot. Nu merge PIN-ul. Hai să îl schimbăm. Hai! Nu putem pentru că buletinul e expirat de mai mult de 3 luni (face palm). Facem derogare, vă contactăm noi, ar trebui să se rezolve. Banii pe care îi aveam la mine erau de la prietena mea căreia îi făcusem transfer prin aplicație. Mă întorc la buletine, stau la coadă unde se intră pe principiul „cine a venit primul”, îmi dau seama că nu am copie după certificatul de moștenitor, fug că o găină fără cap „după colț” fără să găsesc xeroxul, care era de fapt, drept înainte, peste stradă, la o casă de pe partea dreaptă. Ajung înapoi asudată, îmi vine rândul, dau actele, hopaaaa! „Doamnă, de ce e pe buletin bl. 520 și în certificatul de moștenitor nr. 520, bl. 520? Care e adevărul?” „Doamnă, eu toată viața mea am locuit la BL. 520, nu număr.” „Nu va pot lua actele până nu ne lămurim. Cereți adeverință de la administratoare.” (face palm). Sun administratoarea, mi-o face, să mă duc după ea.

Ies cu coada între picioare de la buletine și zic dacă tot sunt în zonă, să mă duc să văd de morminte că e la doar 2 stații de tramvai. Apropos, am ars-o old school cu legitimații de o zi și m-am plimbat aproape doar pe jos și cu mijloacele de tranport în comun cu mici excepții. Mi-a plăcut. Peste 12.000 de pași zilnic. În Timișoara… Ajung acolo fără prea mari speranțe că rezolv ceva că nu aveam numărul mormintelor și al parcelelor. Dar poate mă au în sistem. Nu mă au.

Vorbisem cu văru-meu să mă duc la el și voiam și la mătușă-mea că e în același sat. Ea era cu un picior în mașină să plece la cură. Super… Fac o escală la prietena mea înainte să mă duc la administratoare, mă duce ea cu mașina, iau adeverința, mă duce și la văru-miu. M-am bucurat să îl văd, ne-am povestit de toate, foarte intimă și faină întâlnirea, cum n-am mai avut demult. Mă duce la stația de troleibuz că aveam întâlnire cu fetele la restaurant. Nu vine troleul, mă agață un moș, începem să vorbim, bate câmpii cu prostituatele de la Pădurea Verde și băieții care vin la ele cu motocicletele. Îi spun că nu mai stau să aștept, mă duc pe jos că nu e așa departe. Vine cu mine… Mă amuză situația. Se prezintă și mă întreabă cum mă cheamă pe mine. Pe el Daniel. Ne despărțim la Kaufland și îmi zice că poate ne mai vedem, i-am zis că mă îndoiesc :)) Ajung în zonă, mă întâlnesc cu tatăl unei prietene din copilărie, ne bucurăm să ne vedem, îmi înșiră morții din cartier și ce mai fac alții plecați din România și cât s-au îngrășat. Îmi e drag de nea Cornel. Mă duc la Laura (să nu îi tot spun prietena la care stau), o iau și mergem către restaurant. Închis lunea :)) Mergem la ăla de lângă, Pescada, eu nu mănânc pește, deci noroc cu niște Tagliatelle Quattro Formaggi. Vin și fetele, ne pupăm, ne îmbrățișăm, râdem și povestim. Ne cunoaștem de vreo 35 de ani și doar Laura a mai rămas la blocurile în spatele cărora am copilărit. La finalul cinei primesc sms că mi s-a anulat zborul TM-Munchen… (face palm+stres).

A doua zi, pe lângă ce era deja planificat s-au mai suprapus și treburile de luni. Îmi făcusem altă programare la buletine, pentru marți la 15:10. Dar înainte, dis de dimineață, hai la cimitir să cerem țidulă cu numărul parcelei și al mormântului. Eram în filmul meu, cu fusta mea nouă și muzică în căști, mă simțeam bine. Ajung la tanti de la biroul cimitirului și îi zic ce îmi trebuie. Mi-a tras o săpuneală că nu am grijă de acte că nici n-am vrut să o supăr că părea pornită. Cum spuneam, aveam timp, eram zen, aveam nevoie de ceva de la ea, nici prin cap nu îmi trecea să izbucnesc. A dat telefon la dna la care fusesem luni, nu mă găsește în sistem din nou, dar stai… ba da, nu pusese liniuță între Ursu și Listeveanu (face palm). Facem rost de numere, dă tanti să scrie țidulele: „Vai, doamnă, mâncați o pâine până va scrieți numele”. Haha, da, știu, am 25 de litere în nume, așa îmi trebuie dacă n-am renunțat la numele de fată. Într-un final primesc hârtiile, dar nu înainte să îmi reamintesca să am grijă de acte și să rog pe cineva să plătească mormintele la timp.

Plec cu Monster a lui Eminem cu Rihanna în urechi și mă îndrept către tramvai. Am circulat cu tramvaiul în Timișoara într-o saptamană cât nu am circulat în toți cei 32 de ani trăiți acolo. Nu stăteam în zonă cu tramvaie și nici drumuri pe unde erau ele nu mi-am făcut sau nu aveam. Trebuia să ajung la bancă pentru că primisem OK-ul să schimbăm PIN-ul. L-am schimbat, puteam scoate bani. Aveam programare la notar la 11:00, deci destul timp să o lălăi prin centru. Mi-am luat o merdenea și am luat-o la pas către Piața Victoriei.

Am fost la Cărturești doar să fac poze că nu voiam să mă car cu cărțile toată ziua după mine.

Vine programarea, o lămuresc pe dna notar ce probleme am, îmi spune că se poate face altceva decât succesiune în cazul meu, mult mai ieftin și cu mai puține acte, dar totuși time consuming… OK, sunt mulțumită. O întreb și dacă se poate să îmi facă o împuternicire pentru Laura să îmi ia buletinul, că eu nu o să pot să îl ridic. Nu se poate cu pașaportul, numai cu buletinul, că cetățenii rezidenți ai României se identifică cu CI. Nu am și tocmai ca să îl am vreau să fac asta. Înainte să mă resemnez că va mai trebui să vin o dată doar ca să îl ridic, din una în alta îi spun că vreau să îmi pun actele în ordine că na… nu se știe ce se poate întâmpla și că nu vreau să las asta soțului pe cap. Și că am și diagnostic de Alzheimer, deci… Hopa, i-am atras atenția. M-a interogat ca la poliție despre cum am aflat, ce am făcut etc. Până am plecat de acolo aveam și procura :)) Mâna întinsă cu poveste.

După o întâlnire scurtă tot despre niște pământuri de la sat, mă îndrept către Cartea de Nisip să îmi fac damblaua cu cărțile că știam că acolo am șanse sa găsesc autori timișoreni. Umplu plasa, golesc cardul, plec. Zic mă duc la Agenția CFR să văd de bilete de tren pentru că Lufthansa era în grevă și nu mai oferea nici o variantă pentru reîntoarcerea mea. Mai mult, în cârdășie cu Lufthansa era și Deutsche Bahn, deci probleme mari. Aveam opțiunea să zbor de la Budapesta și să mă duc cu o firmă de transfer, dar nu mă încânta ideea. Trenul ia mult, însă te poți mișca, nu ai nici o grijă, filme, cărți etc. Mă duc unde îmi indică Google Maps, vorbesc cu Soțu’ și îi povestesc de peripețiile mele, ajung la Agenție, ia-o de unde nu-i.

Mă întorc cu plasa mea de cărți, geaca prea groasă pe braț și mă târai înapoi la buletine. Doamne ajută, am tot ce-mi trebuie, îmi face poză, îmi dă hârtie cu data de soluționare… Checked. Îmi amintesc de morminte. Ce nu-mi amintesc e să mă caut să văd dacă am destui bani cash la mine. Teoretic aș fi avut, însă m-am oprit și la celălalt Cărturești și am cumpărat Underground TM 2 cu 65 de lei, cash, că doar aveam. Bucuria era enormă, muzica curgea în urechi… mă urc în tramvai și ajung la Asociația cimitirelor. Când îmi zice doamna cât trebuie să plătesc, mai că nu încep să plâng. :)) La momentul ăsta eram transpirată, mă dureau picioarele îngrozitor, nu mancasem mai nimic, voiam să mă întind pe jos și să dorm un pic. Cu capul pe cărți.

Mă duc la Laura să îmi ling rănile și să mă regrupez că la 18:00 aveam întâlnire cu un fost iubit. Da, da, am fost prieteni (din clasa a 7-a) dinainte să fim împreună în clasa a 11-a și am continuat prietenia și după relație. Ba chiar am fost la nunta lui și el la a mea. Și Sotzu și soția lui știau. Însă pe drum m-am întâlnit cu Gheorghe, fellow blogger din garda veche și am stat puțin la povești despre experiențele noastre similare cu Alzheimerul. Întâlnirea cu fostul iubit a fost tare faină, nu ne văzuserăm demult, am povestit de toate și mi-a făcut bine să îl revăd după foarte mulți ani.

Miercuri am plecat dimineața la 8 și m-am întors la 22 acasă, din nou varză. M-am dus direct la CFR să îmi iau bilete de tren. Nu era nimeni în fața ghișeului, dar nici înăuntru. Dna era la șefu’. Se întoarce, îi spun ce îmi trebuie, bagă totul în sistem, va costă 490 de lei. Super, le iau. Mamă, ce repede rezolv! Little did I know… Biletul pentru trenul de noapte Budapesta-Berlin nu putea fi rezervat, că nu mergea sistemul. Încercase de vreo 10 ori, în diverse feluri, eroare. Îi spun că vorbesc cu soțul să îl rezerve online și apoi îl iau pe cel de la TM la BUD de la ea. Îl ia Sotzu’ în mai puțin de 5 min, primesc mail cu biletul, mă întorc la ghișeu. Eram deja cam de aproape o oră acolo. Aveam timp, zen. În timp ce eu vorbeam la telefon, a mai venit o doamnă și-a luat bilete și a plecat. Mă duc eu iar, cu cardul pregătit, doamna intră în sistem, dă să printeze, NU ÎI MERGE IMPRIMANTA. Cât poate să dureze să bage hârtia aia specială de bilete în ea? Mult. Până la urmă, cam după 10 minute merge. Dă să printeze biletul. NU MERGE. După alte 10 minute lungi, reușește. Yay, îmi zic, iar scot cardul. Mai are de printat numărul locului. :((( Nu merge din nou. Și mai stau vreo 10 min dacă nu mai mult, deja începusem să mă joc pe telefon și să mă înjur în gând că nu făcusem asta cu o seară înainte în timp ce vorbeam cu soțul pe whatsapp despre opțiuni. Nu merge și pace. Mergem la colegă să printeze ea. Se plânge de problemă, a informat Bucureștiul, te rog printează tu pentru doamna. Am ieșit cu biletele pe ușa Gării cum a trecut Napoleon pe sub Arcul de Triumf.

Mă apucase stresul că trebuia să mă întâlnesc cu Anca (Bloodie, o mai știți?) și trebuia să îi iau flori că era ziua ei. În Open City sau cum îi spune e mai ceva ca în labirintul Reginei Roșii… intri dar nu găsești ce cauți și nici să ieși nu mai știi pe unde. Abia am găsit o florărie. Am luat ce trebuia să iau, vreau să mă duc la Czech In. Am întrebat vreo 3 persoane pe unde că Google Maps îmi dădea informații derutante. Am ajuns și am răsuflat ușurată lângă un espresso dublu. Cu Anca vorbesc zilnic pe mess, chiar și de mai multe ori pe zi, dar m-am bucurat tare mult să o văd în carne și oase, să îi aud vocea și să povestim despre fleacuri că oricum despre lucrurile importante vorbim mereu. Când a trebuit să plece, eu m-am dus să plătesc mormintele, de data asta cu tot la mine. Am mai rezolvat și asta.

La 14:30 mi-am văzut alți doi prieteni din copilărie și abia așteptam să îi revăd. Cu unul dintre ei, doctor, mai vorbisem, că așa e când ai nevoie de informații și ajutor, suni. Problema era că sunam numai când aveam nevoie și am vrut să schimb asta. Așa că am vrut neapărat să îi văd pe Gabi și Miță, cu care nu am mai vorbit de atât de mult timp că nu îmi aduc aminte când a fost ultima oară. Dinamica dintre noi a fost aceeași, aceleași glume, același râs, aceleași miștouri și I loved every second of it. Am vorbit și de lucruri serioase, dar și pe alea le-am luat în glumă.

După întâlnirea cu ei m-am îndreptat către Laura de la Ceramiceanu că aveam de luat niște broșe după creațiile lui Brâncuși. Eu mi-am luat niște cercei cu coloana infinitului. Aruncați un ochi aici.

La 18:00 aveam altă întâlnire, cu fetele mele din facultate, cu care vorbesc prea rar, însă când ne întâlnim e ca și când ne văzuserăm săptămâna trecută. Era încă devreme, așa că am luat-o iar prin centru, mi-am sunat copilul bolnav de dor de mamă, i-am arătat Catedrala și ne-am prostit un pic una la alta.

Am depistat stația tramvaiului dar mi-am amintit că n-am luat flori și voiam tare să îi duc Andreei niște flori. Am luat-o către Piața 700, am luat flori, și apoi m-am urcat în tramvai.

Foarte frumoasă seară am petrecut cu ele, am râs din nou, ne-am spus ofurile fără să ne lamentăm sau să cerșim atenție sau să ne plângem a disperare. Fără să ne dăm sfaturi inutile și doar să fim acolo, să încercăm să înțelegem și să ne bucurăm de noi. În fiecare grup de prietene în care mă regăsesc e alt fel de umor și alt fel de atmosferă. Și când e să râdem cu fetele astea sau cu Anca și Oana (fosta Kovacs, dacă v-o amintiți) ajungem la lacrimi și nu ne putem opri. Îmi e foarte dor de ele, dar când le revăd mă bucur cu toată inima și cu gura până la urechi.

Joi am avut un program mai relaxat, cel puțin așa credeam. Trebuia neapărat să iau cadou copilului că mă întreba zilnic dacă am luat. Am tot dus-o cu zăhărelul, dar era ultima zi și trebuia să tai și asta de pe listă. Îi trebuia ceva cu Top Model și nu am găsit prea multe la mall, în schimb am umplut bagajul cu cașcaval Rucăr, icre de crap, halva și bere Ursus :)) Pofte de emigranți. Laura îmi dăduse bani să îi iau Adei ceva și din partea ei… deci eu canci cadou. Când am terminat cu micile treburi de la mall, m-am dus să las totul la Laura și am pornit-o din nou către întâlnirea cu Elena, pe care abia o așteptam. Ne intalniseram și anul trecut la Berlin, când a venit ea în city break, însă niciodată nu am destul timp cu ea. Gândim la fel, simțim la fel, vorba cântecului. E o plăcere să o ascult și să vorbesc cu ea, că de dansat și petrecut împreună nu a mai fost vorba de mulți ani, dar mi-aș dori asta tare mult. E una dintre femeile puternice din viața mea pe care mă bucur să o numesc prietenă, una dintre prieteniile care vor rezista în timp pentru că îmbătrânim cu aceleași valori și chiar dacă vorbim rar… întâlnirile sunt pline de informații și deschidere sufletească.

Următoarea întâlnire a fost cu o vecină cu care am copilărit și cu care iar nu mă văzusem de ani întregi. Am petrecut și cu ea o oră și jumătate și a fost o bucurie să o văd și pe mama ei, deși pe fetița ei n-am mai apucat, că trebuia să mă grăbesc la Laura la sarmale.

Spre seară, la Zai, era programată întâlnirea cu mai mult de 10 fete de pe grupul de cărți pe care vorbim zilnic despre literatură. Cu unele ne știm de la joburi, cu altele de pe bloguri, cu altele doar de pe grup, dar a fost o seară cu povești despre orice numai despre cărți nu. Mă rog, cu mici excepții le-am amintit și pe ele, dar deja vorbim în scris prea mult, mai bine a fost să ne cunoaștem un pic.

Dacă credeți că aventura se termină aici, va înșelați. Am plecat vineri la 9 către Arad, că să iau trenul Arad-Budapesta (nu mai voiam să mă încurc cu TM-AR că să nu am surprize. M-a dus nașa Adei și am mai apucat să schimbăm o vorbă. Evident că am plecat cu 25 de minute întârziere, însă aveam timp să întârzii că trenul de noapte pleca abia la 19:30. Un frig în tren de îmi înghețau picioarele. Când am intrat în Ungaria a pornit și căldura. Nimic spectaculos pe drum, am văzut un film (Upgraded) și am vorbit cu lumea la telefon, vagonul fiind gol.

În Budapesta a trebuit să fac rost de un cadou pentru Ada, deci am căutat un mall. L-am găsit, am găsit și cadoul (am ales bine), am și mâncat și pentru că în tren îmi amintisem de frumoasa cafenea New York am căutat să văd cât de departe era. La doar 1km, de gară, așa că m-am dus pe jos să o văd cu un pic de teamă că nu o să pot să întru fără rezervare. Am reușit să întru, să fac câteva poze, să o admir și să îmi doresc să revin. E spectaculoasă și foarte elegantă, desprinsă din altă lume.

Când am terminat cu cafeneaua m-am întors la gară, mi-am recuperat bagajele și am pornit către cealaltă gară de unde urma să iau trenul de noapte către Berlin. Am cam înghețat la Nyugati că nu au nici o cafenea și nimic închis unde să aștepți. A venit trenul, m-am instalat, mi-am scos laptopul și iar m-am uitat la o mini-serie (The Signal).

Am reușit și să dorm, dar tot m-am trezit la 5. Nu m-am uitat pe Google Maps să văd pe unde suntem, dar am aflat când eram aproape ațipită din nou. Trenul care la 8:00 trebuia să ajung la Berlin, urma să ajungă la 8:18 la Praga!!!! Vine o tanti să ne dea biletele înapoi și să ne anunțe că vom ajunge la Berlin la ora 13:00 că trebuie să schimbăm trenurile. Nici măcar nu m-am enervat. Eram așa obosită și așa de trecută prin toate peripețiile recente din România că mă gândeam… ce mai contează 5 ore în plus. Ore în care am scris toată polologhia asta.