Ce-am citit în aprilie și mai (și am postat pe Instagram)

Ultima oară când am scris, plănuiam să fac un articol separat cu cărțile citite, însă s-au întâmplat multe și nu am avut timp să scriu. Ne-am mutat cu biroul, am fost pe la doctor cu o durere de spate și de picioare, am avut weekenduri lungi când am fost plecați sau am lucrat pe lângă casă, deci timp de scris nu am avut. Plus că a venit vremea frumoasă și nu am mai mers niciunde în interior.

Așa că scriu azi la grămadă despre cărțile citite în aprilie și mai, cu care oricum sunt restantă pe Instagram, dar foarte la zi pe Goodreads. Deci mă puteți urmări acolo, dacă pentru cărți îmi citiți blogul ????

Eileen – Otessa Mosfegh

Să spun că mi-a plăcut poate e un pic cam mult, însă am apreciat-o foarte tare. Din punct de vedere al atmosferei și al construcției personajului mi s-a părut extraordinară. Să fii un om pe care nu îl atinge nimeni ani de zile și să nu simți nici o vibrație de iubire că se îndreaptă spre tine, să nu ai pe nimeni care să îți spună un cuvânt bun, să se îngrijoreze pentru tine, dimpotrivă numai priviri încruntate și cuvinte jignitoare… n-ai cum să funcționezi sănătos în societate. Cred că jegul în care trăiește Eileen și apucăturile care ne îngrețoșează și ne-o fac detestabilă sunt total justificate în condițiile în care trăiește și cum i s-a desfășurat viața. Când apare Rebecca și o acoperă cu laude, atenție și considerație, pur și simplu se trezește la viață.

Cât despre Rebecca, nu mi s-a părut așa rea cum o descrie Eileen retrospectiv, cred că era o femeie cu idei nepotrivite timpului în care trăia. Iar la ce se întâmplă la Moorehead nici nu vreau să mă gândesc… Confesiunea mamei lui Lenard Polk m-a scos din minți.

Nu e deloc un thriller așa cum a fost cartea marketata, însă Moshfegh ne conduce prin toate cotloanele întunecate ale unei minți și ale unui suflet abandonat și neiubit. Dar cel mai important și admirabil pentru mine e puterea ei de a se desprinde, de a-și depăși acea condiție mizeră, de a-și găși fericirea și vindecarea.

Winter Journal – Paul Auster

Unele cărți ne plac datorită poveștii, altele datorită stilului, structurii sau ideilor. Mie mi-a plăcut jurnalul de iarnă (a viețîi) al lui Paul Auster pentru scrierea lui la persoană a 2-a singular. Pentru dualitatea acelui “tu” care pare deopotrivă impersonal și foarte personal. Pe de o parte, auzindu-l pe autor povestindu-ți ca și când ție ți s-au întâmplat cele scrise, îți oferă o perspectiva în care tu, ca cititor, te afli exact în centrul lucrurilor. Pe de altă parte, el pare că se depersonalizează proiectandu-și evenimentele vieții vorbind la modul general și impersonal al lui “tu”.

Abia când am citit la final descrierea audiobook-ului, mi-am dat seama că e întocmai cum scrie acolo: acest jurnal, scris la 63 de ani, e de fapt al corpului lui și al tuturor transformărilor, accidentelor, plăcerilor și senzațiilor fizice prin care a trecut. Și nu în ultimul rând, constatarea care însumează sensul vieții și al literaturii:

“This is where the story begins, in our body, and everything will end in the body as well.”

Walking în Berlin – Franz Hessel

Am văzut-o în librărie și am răsfoit-o. Nu fac asta aproape niciodată (știu că e ciudat pentru o cititoare, dar am alte criterii pe care îmi aleg cărțile, nu răsfoindu-le). Citesc foarte mult despre Berlin pentru că mă interesează să îl descopăr așa cum a fost el și cum a ajuns ce este azi. Am rămas surprinsă să descopăr că în ciuda inepuizabilelor operații estetice pe care le-a suferit, spiritul orașului a fost întotdeauna cel pe care îl observ și azi.

Walking în Berlin este relatarea unui flaneur care se plimbă pe străzile cartierelor din tot Berlinul anilor 1920, adică exact în perioada în care iau naștere noua Potsdamer Platz, în care Alexanderplatz este locul dubios și murdar pe care vrei să îl eviți cu orice preț, timpul când se sapă tuneluri pentru metrouri și în multe rânduri suntem invitați să dăm o fugă să vedem o anumită clădire sau statuie pentru că în curând nu va mai exista pe fața Pământului. Desigur, nu putem face asta, însă o putem cauta pe Google să vedem cum arăta. Am făcut asta foarte des citind-o și a servit scopului la care mă așteptăm. Dincolo de informare (am umplut cartea de sublinieri), tonul lui Franz Hessel a fost când amuzant, când pedant, când trist pentru tot ce urma să înlocuiască familiaritatea. De-ar fi știut cât de devastat urma să fie Berlinul în Al doilea război mondial și de divizat în Războiul rece. Urme se văd peste tot pentru a nu uita și a nu repeta.

Copilul Tău, Părinții tăi, Tu – Ioana Chicet-Macoveiciuc

Ce vreau să spun în primul rând e faptul că aceasta este o carte necesară. În România există încă atât de multe rușini, încăpățânări, lipsa de informare, lipsa de comunicare între părinți și copii, violență în familie, abuz psihic, ‘las că merge și așa’, abandon din cauza sărăciei și multe alte chestii care au repercusiuni grave asupra oamenilor care vor deveni copiii noștri.

E utilă pentru a deschide ochii, pentru a da de gândit celor care nu se gândesc că există și altă variantă, pentru a schimbă mentalități, dar în special pentru a crește copiii cu respect și iubire. Și pentru a sprijini mamele care vor ce e mai bun pentru copiii lor.

Ce vreau să spun în al doilea rând e că experiența de viață a Ioanei (din copilărie și până în primii ani ai copiilor noștri) e foarte diferită de a mea. Nu m-am regăsit în nici o etapă, nu ni se intersectează experiențele deloc. Copilăriile noastre au fost diferite, felul fiecăreia e diferit. Însă în ceea ce privește creșterea copilului voi spune doar că m-am descurcat de una singură exact cum îndeamnă Ioana, și fără să citesc vreo carte de parenting (aceasta e prima), doar articole răzlețe cu răspunsuri la întrebări care mă măcinau la un moment dat, unele idei de pe bloguri, multe romane cu familii fictive și probleme cu duiumul, și mai multe discuții interminabile cu alte mame, prietene bune în fața cărora îmi deschideam sufletul și îmi arătăm slăbiciunile. Însă cel mai mult am învățat fiind atentă la copilul meu, punând întrebări, săpând în sufletul lui după răspunsurile și sentimentele lui, respectându-i-le și schimbând atunci când îmi era clar că greșeam ceva. Vorbesc cu fata mea despre orice, ORICE, de la menstruație și sex până la modă, de la trecutul meu și relația mea cu părinții mei până la cum sper eu că va fi viață noastră. Îi răspund la orice mă întreabă și dacă răspunsul e greu de înțeles pentru ea îi explic că îi lipsește experiența de viață că să poată înțelege, dar să mă mai întrebe când crește mai mare.

Deși nu am învățat ceva nou din carte, m-a bucurat validarea faptului că fac bine ce fac.

Heartless – Marissa Meyer

Acum câțiva ani am citit Alice in Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă și nu am înțeles aproape nimic. Adultă fiind. Acum o lună, am văzut interpretările lui Tim Burton și am înțeles mai mult. Mult mai mult. Iar Heartless, deși e și ea o interpretare cu câteva rădăcini în universul lui Lewis Carroll oferă niște explicații, chiar dacă autoarea a ales să îi atribuie Reginei Roșii replici și întâmplări care în original sunt ale lui Alice. Nu bag de vină, doar observ.

Heartless mi-a oferit escapismul de care aveam nevoie.

Ada – Antoine Bello

Vreau să cunosc toate Adele din cărți. Deja sunt la a patra, cred, și în orice carte voi găsi numele fetei mele, cu siguranță o voi citi.

Am dat întâmplător de această Ada, scrolland pe Instagram, într-o postare a @editionsfolio. Am intrat repede pe @medimops.de și am comandat-o.

Ada este o inteligență artificială însărcinată cu scrierea unui roman siropos, nu o capodoperă, însă care să se vândă în 100.000 de exemplare. Acesta este scopul ei setat de cei care au programat-o. Într-o zi, Ada dispare și intră în scenă Frank, un detectiv care trebuie să o găsească. Află curând că nu a fost furată, ci a evadat singură pentru că nu i se dădea toată informația de care avea nevoie și își dorea mai mult de la viață. Între cei doi se creează o legătură și împreună vor complota să îi împiedice pe creatori să meargă mai departe cu planurile lor. Ada ajunge să îi cunoască soția și trecutul, îi face promisiuni și îi suflă aer în pânze când decide să se lupte cu sistemul.

Cartea e scrisă în 2018, când nu cred că era deja posibil că un AI să scrie un român, dar în 2023, cu siguranță e. Chiar a doua zi după ce am terminat cartea am găsit într-un newsletter al @yourdailygerman ce vedeți mai jos. Deci suntem deja acolo.

În afară de asta, habar nu am cum stă treaba cu evoluția inteligențelor artificiale, nu mă pasionează deloc subiectul, deși e peste tot. Cartea a fost relaxantă, amuzantă, și ușor înfricoșătoare dacă variantele viitorului expuse în ea ajung să fie puse în practică. Mi-a plăcut și twistul de la final, deci nu mi-am pierdut timpul cu ea. Eu am citit-o în franceză și nu a fost încă tradusă nici în engleză.

Blonde Roots – Bernardine Evaristo

În general îmi plac cărțile de genul “cum ar fi (fost) dacă?” și mai mereu las curiozitatea să mă mâne în luptă.
De data asta n-a prea fost cu noroc pentru că, cu o singură excepție (tratarea și viața sclavilor, fie ei și albi) n-am crezut nimic din varianta închipuită de Bernardine Evaristo. Nu doar pentru că este imposibilă, însă cel puțin un element nu mi-a picat bine: limbajul. Mult prea multă modernitate în exprimare, argou și jargon (vorbește la un moment dat de middle management sau ceva de genul) din secolul 21.

Și oricum, cred mai degrabă un SF cu extratereștri care colonizează Pământul decât o inversare de roluri în barbaria și atrocitatea care a fost sclavia. Înțeleg că acest exercițiu de imaginație o fi necesar ca măcar într-o carte să fie altfel decât a fost, dar totuși… n-am fost nici convinsă, nici impresionată.
Menționez că am fost foarte impresionată de Fată, femeie, alta. Cartea asta însă nu se ridică la nivelul ei.

*********

Am mai citit si Underground TM si Detransition, baby, dar despre ele am scris foarte pe larg in postari dedicate. Click pe linkuri.