Sapte carti citite in iunie si iulie

Ca sa nu incarc blogul cu toate imaginile cu carti, pun doar doua, alea de la recapitularea de la sfarsitul lunii. Despre Ada si Blonde Roots am scris aici.

Oameni normali – Sally Rooney

Sunt două motive pentru care am evitat cartea asta, dar am pus-o totuși pe listă să o citesc când îmi va trece. Primul motiv a fost tot hype-ul la apariția ei și al doilea a fost o știre despre ceva ce a spus Sally Rooney și mi-a devenit instant antipatică. Nici nu mai știu ce spusese.

În trafic fiind prinsă și cu mult stat pe loc, am luat audiobook-ul de la biblioteca mai mult împotriva voinței mele :))

Ei, după nici 10 minute ascultate, eram deja agățată și știam că o voi termina repede. Și ce a făcut cartea asta cu mine în cele 7h+ a fost un sus-jos de emoții și durere de stomac. M-am mutat practic în camera lui Connell și la Trinity College și peste tot unde se întâlneau el cu Marianne.

Pe fata asta aș fi vrut să o iau în brațe și să o legăn, să îi spun că nu merită atâta suferință. La un moment dat, după toate plecările și nesiguranțele lui Connell, după toate reintoarcerile și regasirile, mi-am adus aminte de Jude (A Little Life) și toate suferințele lui și de singura ancoră pe care o avea în Willem.

Am fost supărată pe Connell că nu reușea să ia odată hotărârea, că îl interesa atât de mult ce spune lumea, ce spun prietenii lui, că felul de a fi altfel, ciudat, al lui Marianne se putea cumva reflecta asupra lui… când tot ce a făcut ea a fost să îl pună pe el pe drumul cel bun, să îi dea încrederea că poate, că e destul de bun. N-a fost drept cu ea, n-a fost bun mereu, ar merita să dau cu roșii un pic, însă nu pot, pentru că așa bine a fost pusa in scris intimitatea lor, trecutul fiecăruia, că l-am acceptat in imperfectiunea lui. Și mi-a plăcut finalul deschis că așa pot să îmi închipui ce vreau eu. Și mai zic doar că și Connel mi-a amintit de alt personaj irlandez: Ryan din The Glorious Heresies. Pentru tot ce m-a facut sa simt 5/5.

The Secret Lives of Church Ladies – Deesha Philyaw

Tot am zis ca nu mai pun mana pe povestiri, insa s-ar putea sa fi gasit solutia pentru a ma bucura cat de cat de ele. Solutia e un numitor comun, un subiect care sa razbata din toate si sa imi fie usor sa il recunosc.

The Secret Lives of Church Ladies are acest numitor comun si ala e: cum sunt ele de fapt cand nu trebuie sa se poarte frumos in societate, ca la biserica, cand sfideaza educatia data si comportamentul asteptat in primul rand de familie. Fiecare din cele 9 povestiri are in centru o femeie de culoare care isi povesteste abaterile de la regulile stabilite de biserica si de societate. Nu inseamna ca se transforma complet, insa in sufletul lor arde altceva decat dragostea pentru Dumnezeu si anume dragostea pentru corpul lor si pentru alte corpuri. Sexul, cel atat de condamnat de Biblie si credinciosi.

Preferatele mele au fost:

How to make love to a physicist

Peach Cobbler

Dear Sister

Snowfall

Instructions for Married Christian Husbands

Artista Henna – Alka Joshi

Ca poveste nu e ceva ce nu am mai citit, personajele nu sunt nici ele foarte speciale, insa tot am invatat ceva din cartea asta: un pic mai mult despre arta tatuajelor cu henna, despre semnificatiile simbolurilor desenate pe mainile si picioarele femeilor, dar si despre leacurile cu care acestea scapau de sarcini nedorite, ieseau din depresie sau vindecau dureri. Intotdeauna voi aprecia un personaj feminin puternic si independent, insa Lakshmi s-a lasat uneori condusa prea mult (pentru gusturile mele) de ambitie. A incercat sa faca ce era mai bine pentru sora ei mai mica, insa ca de multe ori, ce e mai bine nu e si ceea ce isi doreste cealalata persoana.

Abraxas – Bogdan Alexandru Stanescu

Anul trecut pe vremea asta, hype-ul în jurul acestei cărți mă agasa nevoie mare. TOATĂ lumea și mama lor o citea, o discuta, o întorcea pe toate părțile. Iacătă-mă-s și eu la spartul petrecerii sfârșind cu greu lectura. Nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că mi-a lipsit timpul. Daaar și pentru că mi s-a părut prea lungă, deci oricât mi-ar fi plăcut stilul (impecabil, extraordinar, nemaiîntâlnit până acum în literatura română) mizeria umană m-a plictisit pe ici pe colo. Pentru mine a fost un pic istovitor psihic pentru că nu are nici un silver lining, e o cădere continuă, iar când crezi că personajele ating fundul, se crapă și cad și mai jos. Toate. Fundul pare că e pivniță Casei cu lei, aia plină de râme cât șerpii de lungi și acaparată de întuneric. Și în viața fiecărui personaj totul e murdar și scarbos și grotesc, înjositor, detestabil și repulsiv. Știu că despre asta e cartea și asta le e destinul, dar când simt că atâta durere emoțională și jeg mă țin pe loc și nu-mi vine să reiau, imi e clar ca nu o voi pune la favorite.

Pentru mine prezența Bucureștiului ca personaj n-a însemnat mare lucru pentru că îmi e necunoscut și chiar dacă am fost de vreo 3 ori, orientarea în spațiu și memoria nu mă ajută deloc, deci acest aspect n-a fost prea important pentru mine.

Cea mai puternică impresie au avut-o asupra mea episoadele din viața lui Michi cu familia și neamurile adiacente. Mi-a rupt sufletul când a primit de la bunici cadoul mult dorit (jocul Dacii și Romanii) și l-a aruncat la gunoi că să nu facă Prințesa Ralu o criză. Disfuncțional e un cuvânt prea blând pentru a descrie ce se întâmplă în familia Lucescu înainte și după despărțirea lui Ralu de Genu. Abuz mental și emoțional ca la carte, deci depresia era un must.

E bună, foarte bună și cu potențial de carte clasică. Și mai cred că e o carte care își cheamă momentul și nu ar intra oricând. Și nici pentru toată lumea nu e – stilul poate fi descurajator avand fraze lungi de câte 10 rânduri, pagini intregi fara aliniat si multe cuvinte licentioase (daca e ceva ce va deranjeaza). Dar merita si timpul si efortul.

Yellowface – R.J. Kuang

Despre rasism (+rasism inversat), plagiat, febra galbena si alte teme pe care le dezbate cartea exista multe alte recenzii. Eu am luat altceva din Yellowface: viata scriitorilor inainte si dupa debutul literar si apoi intregul parcurs al cartii cu tot ce atrage dupa ea.

Mereu am fost curioasa de intreg procesul nasterii unei carti asa cum o gasim in forma finala. In cazul de fata e o carte deja scrisa, dar imbunatatita dupa moartea autoarei de drept, ajustata de editor si pregatita astfel incat sa placa publicului. Am mai citit ca unor autori li s-a cerut sa schimbe finalul pentru ca nu prinde la public (american, in ce mai multe cazuri) sau unele subiecte sunt prea delicate. As pune practica asta laolalta cu cenzura pentru ca tot reformularea ideilor e si asta. Dar nu dezvolt pentru ca asta e doar o parere colaterala. Am aflat cum se marketeaza inainte si dupa publicare, cat de utila sau distrugatoare e Social Media (asta am vazut si live cu JK Rowling si Jeanine Cummins), cum sunt afectati scriitorii de pareri. R.F. Kuang nu lasa nici un element al intregului proces pe dinafara.

Iar in cazul lui Juniper, careia intentiile si sentimentele, plus cuvintele proprii o descriu mai bine decat o pot face eu, ma voi lega de motivul invocat pentru furtul manuscrisului Athenei Liu: ‘nu e drept ca ea sa aiba totul si eu nimic’. Uhm… ba da, e! E drept sa fim toti diferiti, unii mai buni ca altii, mai muncitori si mai daruiti cu talent! Cred ca acest argument al ei m-a scos cel mai tare din minti. Si nu e prima oara cand il intalnesc…

Am ascultat cartea in doua zile si desi nimic n-a fost o surpriza, tot am fost curioasa daca e sau nu e cum credeam eu. As fi preferat un final mai categoric, pentru ca acum sunt curioasa cum au ramas lucrurile.

A Girl is a Half-Formed Thing – Eimear McBride

O carte coplesitoare, apasatoare si grea din toate punctele de vedere.

Subiectul: o familie disfunctionala in care mama e depasita de situatia de a avea un fiu cu o tumora la creier si o nou-nascuta, pe care sotul o paraseste si nu se mai intereseaza de familie. Ea isi creste copiii in functie de cum ii dicteaza depresia, deznadejdea si credinta oarba in biserica si Dumnezeu. O combinatie mai mult decat nefericita pentru toti cei implicati. Baiatul e operat, tumora dispare, disfunctionalitatea si bigotismul religios raman, iar cea mai afectata e fata, care la 13 ani se lasa dezvirginata de unchiul ei. Timpul trece, ea se afunda si mai mult in niste practici sexuale, care prin violenta si insemnatatea lor o fac sa simta mai multa durere fizica decat sufleteasca.

Si ca si cand asta nu ar fi destul de greu de dus, Eimear McBride face lucrurile si mai dificile sfidand gramatica si punctuatia. Propozitii simple, scurte, repetitii, intreruperi bruste. Am incercat sa citesc fara sa iau semnele de punctuatie in considerare si a fost putin mai usor, insa cand si gramatica sau topica frazei o luau la vale… trebuia sa citesc si de doua ori sa inteleg.

Nu imi pare rau ca am citit-o, insa mi-a luat mult timp sa o termin si m-au frustrat toate piedicile puse in cale de punctuatie.

Refugiul timpului – Georgi Gospodinov

Pentru noi, romanii, si probabil pentru multi din blocul comunist, multe lucruri sunt… acasa. Sunt trecutul nostru, acelasi pe care l-a trait si Gospodinov. Nimic nou decat o plimbare in propria copilarie si adolescenta. Pentru tot restul lumii… e fascinant, probabil.

Am avut senzatia ca a doua jumatate a cartii, dupa ce tarile Europei isi aleg anii cei mai fericiti la care sa se intoarca e cumva o scuza pentru a discuta eternul subiect al comunismului. Prima parte m-a emotionat foarte tare si nu pentru ca Alzheimerul e un subiect delicat, ci datorita grijii si nobletii proiectului clinicii trecutului. Cata consideratie pentru bolnavi, cata atentie si grija la detalii pentru a le evita amintirile dureroase sau pur si simplu o intristare. Ce frumoasa idee sa creezi un spatiu in care amintirile sa vina de la sine pornind de la obiecte, mirosuri si mancare. Insa ca orice idee buna, o ia la vale de la un moment dat cand devine obsesie sau extrema.

Pensée-urile rasfirate de la inceput pana la sfarsit au fost un deliciu: prezentul ca o tara straina pentru cei pierduti in trecut; uneori trecutul nu e ceea ce ti s-a intamplat, ci ceea ce ai fi vrut sa ti se intample; amiaza ca moment al tuturor aducerilor aminte; constatarea ca inca nu s-a inventat un aparat de a inregistra si reda mirosurile; sfatul de a nu ne revizita un loc din care am plecat pentru ca nu mai e nimic acolo; trecutul “poate fi cantat doar la patru maini” pentru ca atunci cand unul pleaca, nu mai exista nimeni care sa confirme acel trecut; adevarul afirmatiei ca “totul se intampla la ani dupa ce s-a intamplat”.

Gospodinov intoarce trecutul pe toate partile, imbina uitarea cu nostalgia, istoria Europei cu istoriile personale, ce vrem sa uitam, ce nu trebuie sa uitam, ce vrem sa ne amintim. Am regasit multe bucati din mine in cartea asta: Romania, comunismul, copilaria, Alzheimerul si Berlinul, in ultimul rand tiparit dupa Multumiri.

4 Comments

  • Mada

    Am citit doar Sally Rooney, toate cărțile ei. Chiar dacă sunt realiste, e ceva ce ma deranjează la ele, nu as putea sa spun exact ce. Nu e alt scandal cu BAS, legat de o alta carte și rasism sau nu mai știu ce?

  • Zsolt

    audiobook-urile sunt cele care mi se potrivesc cel mai bine. mi-am facut un obicei sa ies la o plimbare de 1h in fiecare dimineata si dau drumul la un audiobook in casti in acest timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *