Bucurie pentru bucuria copilului

Am citit in cartea Ioanei Chicet-Macoveiciuc, Copilul tau. Parintii tai. Tu, o anumita idee care m-a uimit foarte tare, dar care m-a si pus pe ganduri.

Ioana scrie ca in urma terapiei a descoperit ca, datorita unor chestii din copilarie, era geloasa pe proprii copii pentru ce au ei si ea nu a avut cand era mica. Si ca o ajuta sa nu uite de Ioana mica si sa ii ofere din cand in cand si ei bucurii ca si copiilor ei.

A fost prima oara cand am auzit asa ceva si imi e greu putin sa inteleg, pentru ca eu nu am simtit niciodata gelozie sau invidie pe ce ii cumpar sau ce ii ofer Adei. Dimpotriva – desi nu sunt o persoana foarte generoasa cu banii sau cu cadourile pentru oamenii din jurul meu – cu Ada imi golesc buzunarele pentru orice si o fac cu o bucurie uneori mai mare decat ai ei cand primeste ce ii pregatesc. As putea spune ca uneori nici nu ii pasa asa de tare si atunci bucuria mea se ofileste un pic. I-as umple dulapul de haine, sertarele de jucarii, timpul liber cu experiente de neuitat, locuri minunate si chestii interesante. Nu o fac doar pentru ca, la fel ca orice copil care are totul si nu isi mai doreste nimic, nu mai apreciaza nici un cadou. Mai mult de o zi, nu ii dureaza interesul si asta ma cam enerveaza si imi pune frane.

Caut mereu sa ii trezesc interesul cu diverse activitati, o incurajez sa incerce orice macar o data, vreau sa ii arat lumea in toata frumusetea ei si sa invete din tot cate ceva. Poate pe undeva e si dorinta de a-i oferi ce nu am avut eu, insa niciodata nu am gandit asa. O fac pentru ca atat de multe lucuri mi se par cool sa le faca sau sa le incerce. Nu de putine ori ma intreaba daca eu am facut sau am avut x cand eram mica si incep sa rad si sa ii povestesc ce faceam si ce aveam in loc de ce are ea acum. E socata uneori, dar ii povestesc cu multa nostalgie si umor pentru ca nu am nimic de reprosat copilariei mele.

Asa ca, ajungem in sfarsit la ce voiam sa spun de fapt, si anume la o campanie Unicef Germania, care imi place foarte mult: in schimbul unei donatii de minim 15 euro pe luna, timp de 1 an, copilul primeste lunar cate un plic de la ursul Paddington.

In el sunt:
* o vedere din tara pe care o viziteaza si cateva randuri despre ea,
* un jurnal de calatorie unde copilul rezolva unele cerinte de-ale lui Paddington,
* o folie cu stickere si o harta pe care sa ii tina evidenta calatoriilor ursului
* o scrisoare de la Unicef care ii explica cu ce se ocupa: ajutorarea copiilor defavorizati.

Harta, jurnalul si scrisoarea de la Unicef le-a primit doar in prima scrisoare, in urmatoarele va fi altceva. Paddington ii va trimite scrisori din tarile in care copiii au nevoie de ajutor si ii va povesti atat despre ei cat si despre tara lor. Eu, una, le astept cu interes. Nu stiu cum as fi fost in copilarie daca as fi avut aceasta experienta, insa acum sunt la fel de entuziasmata ca Ada. Se poate spune oare ca am facut-o si pentru mine? Poate ca da, dar am facut-o mai mult pentru a ma bucura de bucuria ei. Dar ma indoiesc ca am facut-o pentru Andreea mica.

Voi cum gasiti ideea asta? Vi s-a intamplat sa simtiti gelozie pe ce au copiii vostri in zilele noastre si nu ati avut voi in copilarie?