Scrisoare de dor pentru Timisoara

Imi e dor de Timisoara. Acum cu atat mai mult cu cat e in atentia tuturor si e vremea ei sa straluceasca, iar eu nu sunt acolo sa o aplaud si sa ii traiesc vibratiile. O vad mult prea rar pentru a-mi ostoi dorul asta si de fiecare data cand ma intorc e ca si cand as trece intr-un univers paralel. In cealalta viata a mea. Revenirea la Berlin e intotdeauna invaluita in nostalgie.

Insa pot (re)descoperi Timisoara in carti.

Am vazut Underground TM – Orasul care nu se vede intr-o postare pe Instagram, recomandata de Libraria Cartea de Nisip. Mi se intampla rar sa simt fulgerator dorinta de a citi o carte. Si cand e greu sa o obtin, arde si mai tare. Noroc cu varu’ Raul ca mi-a facut-o cadou. Multumesc, by the way. 🙂

Unele povestiri sunt la persoana I, altele la a III-a, insa eu le-am citit pe toate ca adevarate. Poate personajele nu exista in realitate, dar contextele da si le putem popula cu propriile exemple. In Underground TM, subsolul, marginea, marginalizatii, neintelesii – cei altfel decat norma – cu alta culoare, orientare sexuala (sau muzicala) sunt personajele principale. Ma bucur mult ca povestile astea au fost scrise, imi doresc sa fie si citite. Toti autorii imi sunt apropiati de varsta, cu altii mi s-au intersectat caile fie la Schimb de carti, fie la Master (Hello, Daniel! Buna, Bogdan, dle. Tolcea!), insa nu toti scriu despre lucruri care imi sunt cunoscute si atat de multe piese pica la fix sa-mi completeze puzzle-ul acestui loc eclectic care este Timisoara.

Cartea asta e tot ce am asteptat si mai mult.

Cosmin Leucuta a lovit foarte aproape de casa, literalmente, pentru ca a scris despre Caminul UVT din Lipovei, si acolo, pe diagonala, la strada principala, e blocul in care am locuit 31 de ani, pana sa emigrez in Germania in 2016. A pomenit de troleibuzul (sau firul, cum se spune corect in TM) 14, de bus – pe care nu l-a numit, dar stim ca e vorba de 40, si mi-am amintit o sumedenie de asteptari in statia aia… Au mai fost si vinul de Augsburg, Complexul Studentesc, CCCP-ul si Jägermeisterul care mi-au scos la suprafata amintiri ingropate naiba stie pe unde.

Borco Ilin, care mi-a alinat si anul trecut dorul cu Jurnalul de Pusta, prin limbaj si cuvinte neaose mi-a adus orasul aproape: bitigle, uica, fras, cafa, câta si îi in loc de este, asa cum vorbim noi acolo.

Sorin Baias a sapat atat de adanc in cotloanele memoriei mele ca abia am reusit sa scot Omi-ul de acolo. L-am gasit ca pe o cunostinta vaga pentru ca l-am cunoscut un pic doar inainte sa dispara de pe fata pamantului. Imi parea mereu un loc interzis, acum inteleg de ce si cat de putine stiam de fapt.

Daniela Ratiu (una dintre cele doua femei incluse in acest volum) m-a induiosat cu povestea unui om care traia cu pisica lui in subsolul unei case, un om de la marginea societatii, insa care n-a fost mereu acolo si nici nu stim cum a ajuns. Nu-si mai amintea nici el. Erau (nu stiu daca mai sunt) multi oameni aciuati pe langa blocuri sau in subsolurile lor, care erau acceptati si ajutati de oameni si cand erau eu mica. Si animale la fel…

Andrei Ursu – dincolo de coincidenta ca e tizul meu perfect si la nume si la prenume – mi-a adus lacrimile in ochi cu povestea lui Enache. Am incercat sa ma gandesc daca am citit sau auzit pe undeva de sinuciderea lui, poate povestea nici nu e adevarata, insa mi-a strans sufletul si sper ca lucrurile s-au mai schimbat…

Si a plecat Enache spre niciunde, grabinduse spre orice, nerabdator ca-ntotdeauna sa ajunga.
Aparea la un moment dat. Asta era una dintre calitâtile lui.

De la Emil Biebel, fondatorul celebrului magazin Rocka Rolla si ulterior al Vinilotecii, am aflat lucruri de care habar nu aveam, in principal pentru ca eram prea mica sa le stiu, in secundar pentru ca nu aveam gusturile si preocuparile necesare ca sa ma intereseze. Insa acum apreciez bucatica asta de istorie a locului, bucatica ce completeaza aura de oras altfel a Timisoarei. Insa pomenind de Sarbatoarea Saltimbancilor, n-o sa uit niciodata cum eram acolo si am aflat ca am intrat la Loga si cum o prietena mi-a stricat bucuria de a-mi anunta eu parintii pentru ca le spusese ea deja.

Goran Mrakic mi-a amintit de Balul bobocilor de la Liceul Obradovic la care am fost cu o prietena, insa nou descoperita a fost latura orasului de care nu stiam nimic, lumea cu adevarat underground a rockerilor timisoreni. Si a facut-o folosind expresii amuzante si foarte cool la vremea aceea. Si a mai scris si asta:

Timisoara nu a suferit niciodata de complexe de superioritate sau inferioritate, fiindca si-a fost autosuficienta pentru a trai si a prospera in liniste si tihna. Si fiindca nu de putine ori a fost umilita si batjocorita, s-a intamplat sa isi ridice uneori glasul, chiar daca nu ii sta in fire sa se dea in stamba si sa faca țircus.

Fragmentul lui Tudor Cretu a fost prea scurt sa ma atasez de el, dar voi cauta Casete martor sa il descopar mai mult.

Cristian Vicol a scris despre Papi(llon). Un alt loc interzis de legendele care il invaluiau in mister, un loc pe care il ocoleam cand treceam prin Unirii in timpul licelului. Si citindu-i contributia, am inteles de ce. Nu era genul de loc pe care sa il frecventez, desi in cele din urma tot am fost o data sau de doua ori, in timpul zilei cand nu parea atat de interesant sau interzis cum vorbea lumea.

Cu Bogdan Munteanu m-am plimbat prin oras, pe Parvan, pe la UVT, am ras putin de mozaicul cu Eminescu si Balcescu. Insa nu ma satur cu pastile literare, va trebui sa citesc si Ai uitat sa razi pe care o am in biblioteca cu autograf. (Merci, Alexandra)

Traian Ș Șoimul mi-a adus atata tristete in suflet cu un mini pasaj a la Lord of the Flies, cu umilirea pe care o profesau invatatorii si profesorii in scoli, bataile si desconsiderarile… Desi n-am trecut prin ele, am fost martora si niciodata nu mi s-au parut amuzante.

Vlad Marko Tollea are (mi se pare mie) mult curaj sa scrie despre o femeie trans. Nu stiu cat de destupata la minte e Romania de cand am plecat (desi cred ca mult mai mult, si oricum poate Timisoara mult mai devreme decat restul tarii), insa asta nu era un gest prea cugetat sau usor primit in 2016. Respect! Si sper sa se repete!

Adriana Carcu scrie despre acele personaje pe care le cunoastem toti (oare inca mai exista asemenea personaje?), aceia care ajung sa faca parte din peisaj, sa contribuie la legenda, aeia pe care ii acceptam si nu-i acceptam in totalitate, insa ne dam seama ca ne lipsesc si ca au insemant ceva, abia cand nu mai sunt.

Lucian-Vasile Sabo face acelasi lucruri in povestirea lui: insira legendele despre Rafi prin vocile unor prieteni care atarnau in jurul unei mese, numai pentru a afla la final ca a fost omorat intr-adevar, iar criminalul ii ia prin surprindere.

Dl. Marcel Tolcea scrie fin si elegant despre boemie, despre ce inseamna (“Un fel de imprietenire cu niciundele si cu ziua de ieri”) si despre unicul boem adevarat pe care l-a cunoscut: Miki Patrascu.

Alexandru Maniu vorbeste si el despre rockareala timisoreana, insa bucata lui se impleteste cu alta, foarte importanta pentru Timisoara: Revolutia. Intr-un bar de subsol, ii canta unei mame despre copiii glontului: cei impuscati la Revolutie, cei ramasi fara parinti sau cei care au trait-o. Las insa aici, un pasaj descriptiv despre rockul Timisoarei:

Nu cred ca exagerez daca spun ca Timisoara se poate mândri, de-a lungul istoriei sale post-decembriste, cu unele dintre cele mai infecte baruri de rockeri din câte s-au vazut, si-o zic cu multa afectiune. A fost Pappillon, unde arta si rockul se înmuiau in alcool, a fost Roma, in Complex, cu mesele sale de plastic alb, a fost Thare, o miniatura, parcã, a fortului de la Jilava, Taine, unde mergeau rockeri mai mici ca noi, si-apoi si noi, dupa ce s-au închis altele, Metal Box, pe strada Mortilor – clar pentru kinderi.

Daniel Timariu scrie si el despre un subiect tabu: consumul si traficul de droguri. Nu am degete sa numar de cate ori am fost sfatuita sa nu dau la Loga ca e plin de copii bogati care se drogheaza. Sa nu merg in discoteci si cluburi ca mi se pun diverse in sticle sau pahar. Ei… zvonurile nu erau total nefondate, insa in preajma mea nu au ajuns niciodata. Asta nu inseamna ca nu au existat, iar acum si mai mult. In timp ce victimele drogurilor cauta distractia, dealerii au alte motive.

Mugur Ionita a ales alt specimen pe care sa il disece, insa de data asta nu e nici underground, nici marginalizat, este insa o scursura de om. Regele imobiliarelor, ala care ii reprezinta pe toti inselatorii si cautatorii de bani, care mint si vrajesc pentru a obtine mult pentru nimic. Partea amuzanta la povestea lui e ca fix pe Vasile Lucaciu, intr-un bloc la etajul 4 se afla un apartament care nu era al meu, dar i l-am vandut unei prietene. Eram imputernicita, nu va ganditi la prostii.

Adrian Mugur Stepan aduce pe scena multiculturalitatii timisorene un arab. Sunt si erau multi ca el, in special in Bazar sau pe Fasia Gaza cum i se mai spunea. El insa venise ca student la medicina (la fel multi altii ca el) si ajunsese sa faca bani mai usor, deschizand un butic. Insa ce e important e ca oamenii care se stabilesc in Timisoara inteleg si accepta ca acolo e si a fost dintotdeauna loc pentru toata lumea:

– Tare-mi place ca la voi va intelegeti români cu unguri, catolici cu ortodocsi. Mi-au povestit niste preteni ca v-ati mai luat si voi la ciomege in cap prin Ardeal, dar pe aici, în afara de glume, nu aud nimic rau.

Batranul acela avea dreptate. Fabricul parca seamana cu lerusalimul, ai biserici catolice langa unele ortodoxe, si amandoua langa sinagoga.
Doar ca oamenii se înteleg între ei, nu ca la noi.

Adaug si ce spune Emil Bibel despre aceeasi multiculturalitate cu care ne mandrim:

Si alta chestie importanta: uita-te la componenta trupelor din Timisoara si o sa vezi ca e un ungur, un neamt, un român si toti vin de acasã cu cultura lor si o impacheteaza.

E ceva acolo. Cultura mixta care da o energie specifica locului. De asta toata lumea vorbeste de Timisoara. In Cluj sunt maxim doua nationalitâti, români cu unguri.

Nu stiu daca v-am starnit curiozitatea, insa pentru mine e important sa pastrez toate astea aici, in scris. In suflet le pastrez pentru ca sunt parte din mine. Timisoara e parte din mine, chiar daca am parasit-o. Nu din vina ei.

Acestea sunt micile Timisori ale amintirilor si sperantelor mele.
Goran Mrakic

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CommentLuv badge