Au trecut deja cateva zile de cand tatal meu a murit si doar 3 de cand l-am inmormantat. Nici acum nu-mi vine sa cred, desi cateodata am impresia ca m-am resemnat, ca am acceptat si ca m-am impacat cu ideea. Ma amagesc singura pentru ca de fiecare data se gaseste ceva care sa ma faca sa plang la fel ca si in ziua in care s-a intamplat. In seara asta i-am sters contul de pe calculatorul meu si inca plang pentru ca nu m-am gandit ca de acum inainte n-o sa mai vobim de pe mess si nici n-o sa ma mai intrebe „cum fac asta?” sau „asta ce face?”…

Mi-e greu, mi-e atat de greu si nu vad nici macar tastele de lacrimi, de durere si de sfasiere… Am stiut, tot timpul am stiut ca urmeaza sa scriu acest post si am sperat din tot sufletul ca acest moment sa fie cat mai departe. Si vreau sa-l scriu pentru ca scrisul ma ajuta sa ma descarc, sa scot din mine o durere surda care inca nici nu m-a lovit in plin… Ieri, tatal meu m-a parasit si n-o sa-l mai vad niciodata. Niciodata. Niciodata e asa un timp lung… cum sa ma obisnuiesc? cum sa ma resemnez si cum sa ma impac cu ideea?  Cand o sa ma opresc…