Memento

Se spune că după o despărțire, cel mai bun leac e să pleci într-o călătorie, departe de locul unde a trăit iubirea. Depărtarea vindecă rănile mai repede, noul din alt loc îți fură gândurile și-ți oferă necunoscutul, surpriza, căutarea.

***

Sunt departe de România, dar în același timp, sunt foarte departe de viața mea de acolo. Deși sună pretențios, de când ne-am mutat în Germania, simt că m-am mai născut o dată. E deja a treia „naștere” pe care o experimentez, prima fiind, evident, adevărata naștere, iar a doua, după moartea tatălui meu. Dureros început și sfâșietoare adaptare la noua viață fără el. Acum, în Berlin, începutul e interesant, surprinzător, binevenit și ofertant.

***

Fiind departe de România, de viața mea de acolo, de trecutul meu, de oamenii pe care îi cunosc de-o viață, îmi e mai ușor să nu sufăr.

Azi se împlinesc 2 ani de când mama mea a închis ochii pentru totdeauna, de când, chiar și pierduți, nu mă mai regăsesc în ei și nici ea nu mă mai regăsea printre amintirile ei. Mă gândesc des la ea, deși amintirile nu mai dor deloc, a rămas doar nostalgia și resemnarea.

***

Sunt departe de ea, departe de trecut, departe de locul în care o simțeam mai aproape: mormântul ei. M-am cufundat în amintiri într-o noapte, mi-am purtat pașii minții până la cimitir, la piatra de deasupra rămășițelor ei și-ale tatălui meu, și mi s-a strâns sufletul. Nu m-am gândit înainte să plec că pentru o lungă perioadă de timp nu le voi mai aprinde o lumânare la căpătâi și nici nu le voi mai duce o floare. Mi-au rămas doar în suflet și în amintiri, dar acolo va fi locul lor pentru totdeauna, nimeni nu li-l va lua.