In amintirea tatalui meu
Au trecut deja cateva zile de cand tatal meu a murit si doar 3 de cand l-am inmormantat. Nici acum nu-mi vine sa cred, desi cateodata am impresia ca m-am resemnat, ca am acceptat si ca m-am impacat cu ideea. Ma amagesc singura pentru ca de fiecare data se gaseste ceva care sa ma faca sa plang la fel ca si in ziua in care s-a intamplat. In seara asta i-am sters contul de pe calculatorul meu si inca plang pentru ca nu m-am gandit ca de acum inainte n-o sa mai vobim de pe mess si nici n-o sa ma mai intrebe „cum fac asta?” sau „asta ce face?” Si imi placea asa de mult sa vorbesc cu el pe mess, nu s-a intamplat decat de cateva ori si avea asa un stil politicos… mi-a ramas doar arhiva pe care inca nu vreau sa o deschid.
Pentru ca deja am scris o multime de mailuri in care am povestit ce s-a intamplat si cum s-a intamplat, o sa repovestesc si pe blog pentru ca aici e locul in care imi descarc sufletul, in care scrisul ma elibereaza si in care o sa pot sa ma reintorc oricand sa imi aduc aminte (nu ca ar fi vreun pericol sa uit vreun amanunt).
Nu este nici o noutate pentru nimeni ca tatal meu a fost bolnav. Desi n-am mai scris pe blog pentru ca nu-mi placea sa intristez audienta, dupa splenectomie lucrurile au fost destul de grave. Intr-un final, dupa multe tratamente care ar fi trebuit sa ii scada temperatura, s-a descoperit ca a avut endocardita. In urma acestui diagnostic, urma sa fie operat la inima, sa i se schimbe valva candva prin ianuarie, dupa un tratament scump cu Vancomicin, un antibiotic foarte puternic. In ianuarie insa, operatia nu s-a putut efectua pentru ca dupa o saptamana de chinuri groaznice din cauza unor masele si a durerii de cap, un RMN i-a spus ca are un hematom la creier. Cam de vreo 3,4 cm. Va puteti da seama ce a insemnat asta pentru psihicul lui, mai ales ca deja era cu moralul la pamant. Doctorii au spus ca se retrage cu medicamente, si la al doilea RMN, la care chiar eu l-am dus, s-a constatat ca se micsorase la 1,2 cm. Urma sa il faca pe al treilea pe 15 Aprilie si daca totul era bine, mergea mai departe cu operatia de schimbare a valvei.
Insa… inainte de asta… a facut un stop cardiac in timp ce sapa un sant in fata garajului, astfel incat apa care se strangea acolo cand ploua, sa ajunga la canal… Asa era tatal meu, mereu muncea, mereu voia sa faca lucrurile bine atat pentru el, pentru noi, cat si pentru altii, cunoscuti sau necunoscuti. Desi nu avea voie sa faca efort, el sambata trecuta, a taiat vita de vie din spatele blocului, a tuns gardul viu, a facut curatenie in pivnita si marti, cand a murit, a sapat un sant. Avea incredere, in urma ultimelor analize, care i-au iesit toate bune, ca totul e inspre bine si simtindu-se putin in forta… s-a comportat ca si cand n-ar fi fost bolnav deloc.
Despartirea mea de el s-a produs in niste termeni foarte urati, dar cu toate astea, sunt impacata pentru ca el stia ca nu alea sunt adevaratele mele sentimente. Cu o seara inainte, ne certaseram in asa hal ca mai aveam un pic si ne saream unul la gatul celuilalt… desi m-am culcat fara sa mai fiu suparata pe el, dimineata, cand m-am trezit ma comportam tot ca si cand am fi fost suparati si ii raspundeam monosilabic la orice imi spunea. (era un fel de joc al nostru, pentru ca cel care gresea venea cu coada intre picioare la celalalt si stangaci incerca sa spuna sau sa faca ceva pentru a-si cere iertare). Nu mi-a spus prea multe… Apoi, cand a plecat cu mama mea de acasa, i-a spus ei: „Spune-i ceau lu’ fiica-ta”. Eu am tacut si am asteptat sa aud salutul mamei mele, si dupa ce l-am auzit, abia atunci am spus si eu „Ceau”. Deci nici macar nu mi-am luat un simplu ramas-bun, nici nu l-am salutat pe tati cand a plecat, desi el o facuse, indirect. L-am privit insa cum iese pe usa, cu capul plecat si imaginea aia imi staruie inca in minte. Chiar si cand m-au sunat de pe telefonul lui, crezand ca e el, am raspuns cu un „Da” uracios … si cand am auzit ca nu e vocea lui si cand m-au chemat acasa pentru ca s-au intamplat niste incidente… am crezut ca pica cerul pe mine… Mi-as da un an din viata sa ma mai sune o data… M-am gandit la o gramada de posibilitati si pe drum, imi tot spuneam: „Nu tati, nu tati”. Oricine, orice, dar nu el. Si cand am ajuns si l-am vazut intins pe jos… in socul aflarii vestii, printre vecinii stransi in jur si doctorii de la ambulanta care se temeau sa nu lesin, tot ce am putut spune a fost: „Doamne, si cum ne-am certat aseara”… Mi-au amortit mainile si aproape ca nu il simteam sub palmele mele, nu imi venea sa cred ca nu isi va mai deschide niciodata ochii… Si n-am putut sa plang, n-am putut sa respir.
Apoi a urmat a doua zi, in care a trebuit sa ma ocup de tot si nu-mi venea sa cred ca pentru tatal meu trebuie sa cumpar prosoape, batiste, lumanari, sa comand coliva si sa ii duc hainele – costumul in care probabil s-ar fi imbracat la nunta mea – cu care urma sa doarma pe vecie…
Si a urmat intalnirea cu el la capela… moment ingrozitor pentru ca nu imi venea sa cred ca nu va veni acasa sa doarma, ca ochii lui de care spuneam imi fiecare dimineata ca sunt ca ai unei veverite, nu se vor mai deschise.
Inmormantarea a fost atat de impresionanta si atat de multa lume a venit sa isi ia ramas bun de la el, incat sufletul mi s-a umplut de bucurie, stiind ca de acolo de sus, el vede si se bucura. Vreau sa le multumesc tuturor celor care au venit la inmormantare si sa ii asigur ca pentru mine a insemnat enorm, mi-ati adus o alinare pe care nici nu v-o inchipuiti. Au venit toti prietenii lui, oameni cu care a muncit, fosti colegi, vecini de bloc, de cartier, inclusiv vecini de la sat, de la 120 km, din Arad, de la Hateg. Nu-mi venea sa cred cat de multi s-au strans si ce inmormantare frumoasa a avut. Sper din suflet ca a vazut-o de acolo din cer, pentru ca s-ar fi bucurat enorm sa fie inconjurat de toti oamenii aceia.
Acum, dupa 6 zile, dupa inmormantarea lui si dupa multe episoade de plans, cred ca m-am resemnat, ca am acceptat si astept ca durerea si dorul sa mi se transforme in altceva. Astept ca iadul pe care trebuie sa il traversez pana „va fi bine” sa nu dureze prea mult. Desi ultimele cuvinte pe care le-am schimbat cu tatal meu au fost o cearta si tonul a fost unul urat… el a stiut ca nu alea sunt adevaratele mele sentimente pentru el. A citit tot ce am scris pe blog despre el, inclusiv postul in care spuneam ca este omul pe care il iubesc cel mai mult. Nu i-am spus niciodata ce simt pentru el, insa i-am scris-o si i-am aratat-o. Am fost langa el cand a fost in spital, am fost cu el cand a trebuit sa mearga la urgente si orice drum avea de facut in ultimul timp, mergeam cu el. A stiut, a stiut cat inseamna pentru mine si asta ma face sa merg mai departe cu sufletul impacat. Daca n-aveam ocazia sa ii spun, daca pleca de langa mine fara sa stie, as fi fost ingrozitor de trista.
Acum traiesc cu impresia, cu senzatia si cu credinta ca e cu mine mereu. Ca acum poate, in sfarsit, sa vada in adancul sufletului meu, sa ma cunoasca cu adevarat si sa inteleaga lucruri pe care nu le-a inteles cand era in viata. Acum stiu ca am un inger pazitor si ca ingerul ala e chiar tatal meu. Nu prea stiam eu cum sta treaba cu ingerii pazitori, acum insa o sa fiu mereu constienta ca el e acolo si ca tot ce fac el o sa vada. Cand o sa fiu buna, o sa fie mandru de mine, si cand o sa fiu rea, o sa stiu ca l-am suparat. Si din cauza asta o sa incerc mereu sa fiu un om mai bun, asa incat acolo sus, tati sa poata spune: „E fiica-mea”.
Pentru mine, lucrul cel mai rau care se putea intampla, s-a intamplat. Nimic din tot ce urmeaza, cel putin in urmatorii ani, nu va putea egala sau depasi aceasta pierdere… Acum nu mai mi-e frica de nimic, acum stiu ca, daca mi se va intampla ceva rau, tatal meu ma asteapta acolo sus si abia astept sa ma stranga din nou in brate.
Multi mi-au spus ca trebuie sa fiu tare pentru mama mea, dar prea putin stiu ca si mama mea e bolnava si asta face din ea mai mult o povara decat un sprijin. Am ramas practic singura, cap de familie, cu o groaza de probleme pe cap. De fapt nu chiar singura, pentru ca Iubi e mereu langa mine, nu ma lasa deloc singura si ma ajuta enorm. Nu stiu ce m-as fi facut fara el.
Si totusi sunt optimista si am incredere ca le voi duce pe toate in spate si chiar daca voi gresi, totul trebuie sa fie bine. Doar am un inger pazitor.
Va multumesc tuturor pentru mailuri, pentru mesajele de pe twitter, de pe telefon, pentru telefoanele pe care mi le-ati dat, pentru prezenta la inmormantare si pentru ca mi-ati aratat inca o data cat de buni sunteti cu mine, desi unii nici nu ma cunoasteti.
O sa incerc sa nu fac din blogul meu un jurnal deprimant, sa nu aveti chef sa-l mai deschideti, dar stiu ca ma veti ierta cand o sa o iau pe ulei si ma apuca depresia. Restul vietii mele incepe zilele astea…
E foarte dureros sa-ti pierzi parintele, chiar foarte dureros. Gandurile te abat, e o stare pe care nu ti-o doresti.
Concoleante si cu totii suntem alaturi de tine 🙁
Daca eu, simplu cititor al acestui blog, am un nod in gat, imi inchipui cum trebuie sa te simti tu.
Nu te gandi ca ne intristezi pe noi, gandeste-te ca te descarci si ca dupa ce scrii iti e mai bine.
Chiar asteptam un semn din partea ta, dupa articolul precedent.
Desi nu te cunosc in realitate, cred ca esti un om deosebit, cu prieteni putini si buni, care nu te vor lasa la greu.
Capul sus. :*
🙁 nu am cuvinte sa-ti spun ce rau imi pare. Am trecut si eu prin asta acum 7 ani, e destul de similara povestea… Si mi-au dat lacrimile citind. E, probabil, evident ce-ti spun, dar you have to stay strong. Pentru mama ta si pentru tot ce urmeaza. Chestiile astea pe care trebuie sa le faci acum, ca un om mare, sunt cele care te ajuta sa treci. Si plansul te ajuta. Si faptul ca ai un om langa tine e nepretuit, trust me. Durerea se atenueaza in timp, acum e mai rau, insa o sa fie mai bine, asta stiu. Just stay strong.
Andreea, nici nu pot sa-mi imaginez ce emotii ai incercat in ultima perioada, vreau doar sa stii ca eu, cu tot dragul sunt alaturi de tine si daca tu crezi ca e ceva cat de mic pe care eu pot sa-l fac, sunt aici…sa fii puternica!
Chiar daca nu ne-am cunoscut, randurile de mai sus sunt greu de citit. Eu inca am parintii in viata, chiar daca boala e grea cu ei. In fiecare dimineata, de indata ce deschid ochii, fug in camera alaturata sa vad daca ei sunt bine. Seara, cand plec de la lucru, fug spre casa. Inca vreau sa ii vad in viata. Medicii mi-au spus ca, teoretic, totul e ok, insa dupa un accident cardio-vascular ca cel suferit de mama mea, e greu ca viata sa revina ca inainte. Dar, invatam sa mergem mai departe, chiar daca frica ramane in sufletul nostru. Condoleante si alinare iti doresc.
Of, Andreea, deşi nu am citit foarte des ce ai scris despre tatăl tău, am ştiut că multe lucruri se aseamănă cu situaţia mea. Şi tata e bolnav, nici tata nu poate sta locului şi îi tot spun să nu mai facă atât de mult efort, însă cât eu lipsesc de acasă, nu se potoleşte, pentru că nu ştie cum e aia să nu faci nimic.
Şi noi ne certăm destul de des, poate mai rar în ultima vreme, dar nu de puţine ori am plecat şi eu de acasă decât spunând un ceau. Îl mai sunam peste zi şi ştiu ce panică mă apucă atunci dacă nu răspunde.
Îmi tot spun că îmi voi revizui comportamentul, pentru că nu ştii ce îţi aduce ora următoare… Şi o să fac asta chiar de mâine dimineaţă, în fiecare zi. O să fiu mai atentă şi o să îi arăt cât de mult contează în viaţa mea. Diferenţa faţă de situaţia ta este că nu i-am arătat lucrurile astea din sufletul meu… deşi ştiam că greşesc.
Mi-e tot mai frică de momentele astea…
Nu ştiu ce altceva să spun decât că timpul vindecă… Deşi nu ne ştim personal, sunt cu gândul alături de tine.
te pup si te imbratisez din tot sufletul meu. esti intr-adevar o femeie puternica…tatal tau va fi tot timpul cu tine, in sufletul tau si in tot ceea ce faci…eu sunt aici, oricand;)
In astfel de situatii nimeni si nimic nu te consoleaza. Sincere condoleante. Fii tare.
Sincere condoleante!
Imi pare rau de pierderea ta! Imi pare rau pentru tot ce sa intamplat si sunt constient ca acest lucru ma va paste si pe mine in viitorul apropiat(avand in vedere situatia medicala a parintilor mei). Despartirea mereu este foarte grea, insa sa sti ca aceasta despartire este doar fizica. Mereu va dainuii in sufletul si mintea ta imaginea lui. Incearca sa “profiti”, daca pot sa ii spun asa, de bucuria a o avea pe mama in viata si sa nu o privesti drept o povara. Stiu ca e greu, pentru ca la fel e cu mama mea, dar eu am invatat sa o pretuiesc mai mult chiar daca acest lucru inseamna sa ma limitez la foarte multe. Sa sti ca oamenii buni NICIODATA nu vor fi singuri! Iar tu nu esti singura si nu vei fi niciodata pentru ca esti un om foarte bun, cu un suflet enorm de mare! Sa sti ca noi, cei care iti citim blogul zi de zi, mereu il vom citii si recitii cu o adevarata placere indiferent de ce ai scrie, pentru ca stim ca vine dintr-un suflet bun!
Ai grija de tine!
Cu prietenie,
Dan
Nu stiu ce sa spun…
>:(< Atat pot face. Sa modific un smiley…
Condoleante Tomi drag.
In octombrie se implinesc cinci ani de cand tata ne-a parasit. A fost ca si tatal tau, un om foarte harnic, mereu in cautare sa faca treburile mai grele.
Tot eu am fost cel care l-a vazut ultimul in acea zi. Desi nu as vrea, inteleg perfect durerea ta. Sa fii tare! Cum spuneai, tatal tau e Sus acum, vede toate dilemele din sufletul tau. La greu si la bine, o sa fie vesnic alaturi de tine.
Nu uita: Domnul ii cheama la el pe cei iubiti de el.
Tati meu acusi face 5 ani de cand nu mai e, trupeste, printe noi, dar eu il simt!”E ca vantul, nu-l vad, dar il simt!”
Tot timpul va fi langa tine, sa stii!si nu fi trista, pentru ca la randul lui si el va fi trist!
Starea lui depinde acum de starea ta!
M-am gandit de o mie de ori sa-ti trimit mail dar, sincer, chiar nu stiu ce pot sa-ti spun.
Cum spunea si cineva mai sus, nu te gandi ca ne intristezi pe noi, cititorii tau, pur si simplu fa ce crezi tu ca este mai bine pentru a te “vindeca”, chiar daca asta este un cuvant mare.
Mi-au dat lacrimile la articoul asta si am plans la celalalt, numai gandindu-ma la situatia in care voi trece si eu prin acelasi lucru (pentru ca, la un moment-dat, toti vom trece prin asa ceva) si nu pot sa-mi imaginez prin ce treci tu.
Am asteptat cu sufletul la gura sa mai scrii ceva pe blog si sa stim cu totii ca esti bine, atat cat poate un om sa fie bine in situatia asta.
Si, chiar daca pe multi dintre noi nu ne cunosti, sunt sigura ca toti suntem alaturi de tine.
In astfel de clipe, tu insati trebuie sa ai puterea de-a purta si a-i tine vie memoria. E dureros peste puterile noastre. Stiu. Dar nu lupti singura. Cineva, acolo sus, e alaturi de tine si foarte aproape de el.
Fii sigura ca tatal tau e mandru de tine.
Si cititorii tai sunt mandrii de tine, de fiecare hop pe care reusesti sa-l treci.
Stii,e intr-un loc mai bun; dincolo nu-l mai doare nimic.
e bine sa plangi, sa vorbesti, sa stai printre oameni.
te imbratisez tare tare.
Cristina
Condoleante, sunt alaturi de tine… Esti curajoasa. Desi tatal meu are o virsta inaintata, nu cred ca sunt pregatit pentru o astfel de experienta traumatizanta. De fapt nimeni nu este… 🙁
si la mine tot sapte ani, ca si la anurim. si ma pregatesc de alta pierdere, la fel de mare. eu insa nu pot scrie despre asa ceva…
Condoleante si fii tare, pastreaza amintirile frumoase si mergi inainte!
Condoleante. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace. Suntem acolo de cate ori ai nevoie de noi, sa stii.
Imi cer scuze pentru ca nu am putut sa te sun cand am aflat vestea si pentru ca nu am putut sa vin la inmormantare. Dupa moartea bunicului de acum un an abia mai pot sta pe langa oameni bolnavi, daramite la inmormantari :(. Stiu intr-o masura ce simti si da, o sa se atenueze cu timpul :).
Desigur ca aceste cuvinte pe care le spunem aici nu te pot alina prea mult, mai ales cele scrise de noi, necunoscutii, insa pentru asta e blogul, sa te poti descarca si oamenii sa iti arate ca sunt alaturi de tine. Nu`ti fie rusine sa iti exprimi durerea, pentru ca asa ceva nu e deloc condamnabil, e “consolabil”. Imi alatur si eu alaturi de celelalte 20 persoane de dinainte mea, sincerele condoleante pentru pierderea tatalui tau … stii, “bucura`te” ca nu s`a intamplat mult mai devreme; tatal meu a murit acum 6 ani, in 25 martie s`au implinit. Eu aveam 11 ani atunci. Iti inchipui ce durere mi`a strapuns inima … Timpul, insa, iti va vindeca ranile, Tomato. 🙂 Te imbratisez cu drag si … ai grija acum de mama ta. >:D<
M`am repetat de prea multe ori acolo, scuze. 🙂 Emotiile …
Sincere condoleante.
Parca ai descris cu deamanuntul tot ce s-a intamplat si ce am simtit cand a murit bunica de pe mama, care m-a crescut… insa, ce sa spun, inca n-am pierdut un parinte si acum citind ma cutremur si ma gandesc ca si ai mei sunt foarte batrani, bolnavi (mama amana un RMN de ani de zile de frica de diagnostic, ca 90%…) si uneori ii mai reped la telefon cand ei vor doar sa-mi dea niste sfaturi…
Draga Tomata, desi nu te stiu, te citesc de ceva vreme..se poate sa fi fost in cercuri comune la un moment dat, desi nu mai sunt in Timisoara de ceva timp.. Dupa ce am citit asta, am simtit ca trebuie sa-ti scriu, it’s something I genuinely felt I had to do..pentru simplul fapt ca inteleg perfect Tot.
Tati a m-a parasit acum 6 ani, intr-unnianuarie friguros, aveam numai 18 ani… A fugit “tiptil, ca un copil”..s-a furisat la drept vorbind pt ca ne-a luat prin surprindere, si asta a fost groaznic. Desi am crezut ca am acceptat tot si ma credeam puternica pt lucrul asta, se pare ca nu…au trecut 6 ani si inca ma straduiesc sa ma impac cu ideea..il caut mereu, imi amintesc mereu, si partea buna e ca il simt mereu, dar nu mai e aici. Il simt tot timpul cu mine, si da, e acolo ingerul meu pazitor, cum ai zis si tu. Cred asta cu toata fiinta mea. E Acolo si ma ajuta, asa cum si tatal tau e Acolo, cu tine tot timpul. Acolo unde nu le placea sa mearga.. Nu am sfaturi, n-am nimic sa te consoleze, nu exista asa ceva. Numai Tu poti sa treci peste asta, in timp.. Nu acum, acum in nici un caz. Plangi cat poti de mult, te descarci de tot, si asta ajuta. Plangi. Si apoi, gandeste-te la el, si razi. Asa cum faceati amandoi.
Sa fii bine iti doresc, Tu cu tine, pt ca, asa cum imi zicea tati, nimeni nu e de neinlocuit. Ei sunt speciali acum, ingeri. Ingerii nostri pazitori.
mi-au dat lacrimile … gandeste-te ca ai pe cineva, mereu cu tine, in inima ta, care iti va veghea pasii..si atunci cand vei ajunge la o rascruce va sti discret sa te ghideze…sa fi sanatoasa, optimista si aceeasi “tomata” pusa pe sotii pe care o stiu eu (de aici, ca real nu ne cunoastem)…tatal tau si-a gasit linistea, si de acolo, din ceruri e mandru de fetita lui.
Te imbratisez cu drag.
Asa cum ti-am mai zis, te inteleg perfect! Chiar daca cel pe care eu l-am pierdut in aceeasi zi nu-mi era atat de apropiat, dar imi era foarte drag!!! 🙁
Condoleante, scumpa! Si daca intr-o zi vei vrea sa vorbesti cu cineva, eu te astept sa vorbim!
Crede-ma cand iti spun ca nu contam noi acum, cat contezi tu!!! >:D<
Eu te inteleg foarte bine, si eu l-am pierdut pe tata in 2005. Sa stii ca asa se intampla cand omul e bolnav si are o agonie sau o perioada in care e bolnav, apar certuri, sunt inevitabile din cauza tensiunii psihice si a stressului.
Crede-ma ca ai sa uiti lucrurile astea, sau nu vor mai conta, si cu timpul iti vei aminti numai lucruri frumoase cu si despre tatal tau.
Va fi mai greu cand vei incepe sa faci ordine printre lucrurile lui, dar amana momentul acela cat poti. Trebuie sa fi tare, stiu ca e greu, dar noi prietenii tai te sustinem!
condoleante,am trecut si eu prin asta stiu cum este,ce poti sa spun cu timpul durerea se va atenua si vor ramane numai amintirile frumoase pe care le vei povesti nepotilor lui adica copiilor tai,asta este viata cu bune si rele,curaj!!
Rosioaro,imi pare rau pentru pierderea ta. Am citit articolul precedent si pe acesta cu lacrimi in ochi. Eu nu am trecut prin asa ceva, nu pot spune ca stiu ce e in sufletul tau. Inteleg poate o fractiune infima din durerea ta. Totusi, trebuie sa fii tare si sa mergi inainte. Condoleante si o imbratisare virtuala.
ceau schatzili meu,
am vrut doar sa stii ca eu sint alaturi de tine si sufar cu tine…
m-am uitat pe blog in fiecare zii cu speranta sa citesc ca iti merge mai bine..eu stiu ca treci si peste asta ca ai trecut prin multe deja! nu?!
eu inca nu am realizat ce s-a intimplat, asa de rau imi pare si ma ghindesc in fieacare seara din pat la voi… dar trebuie sa o luam cum e 🙁
o sa-ti trimit ce va cu mama cind vine, o mica surprisa, sper sa te bucure un pic si sa stii ca ma ghindesc la tine, ok? 🙂
te pupic si ai grija de tine.
Ești un om frumos și puternic. Tatăl tău a știut și știe asta. Probabil e tare mândru și cred că e și convins că te vei descurca de-acum și fără el…
o mamă
Cuvintele sunt de prisos, poate, dar sunt alături de tine. Cu orice.
condoleante… eu nu vreau sa te intristez mai tare dar eu dupa 5 ani de cand a murit tatal meu sunt aproape la fel de indurerata, si nu pot sa ma gandesc la el prea mult ca incep sa plang in hohote. si e pacat ca a fost un om minunat si eu nu pot sa vb despre el… e asa de greu si asa am plans cand am citit articolul tau… imi pare sincer rau.
Cel mai dureros este sa pierzi pe cineva drag atunci cand te astepti mai putin. Gandurile se impletesc intr-un cocktail de durere si vinovatie… important e sa te aduni si sa treci peste toate, inainte ca viata ta si a celor din jur sa fie afectata de aceste intamplari. Capul sus! Esti o femeie puternica si ambitioasa si am incredere, desi nu te-am cunoscut in real life, ca vei traversa cu bine aceasta perioada dificila. Noi suntem alaturi de tine, alaturi de Tomata care ne incanta cu povesti, carti si fotografii minunate, Tomata care ne impartaseste viata ei-asa cum e ea-cu bune si rele.
Take care… si scrie-ne tot ce ti se mai intampla, nu ne intristezi!
Cuvintele sunt de prisos…imi imaginez ce gol ai in suflet si stiu ca nimic nu te alina…Si probabil te doare ca v-ati certat cu o seara in urma, dar tatl tau stie ce fel de sentimente ai avut pentru el si cat de mult l-ai iubit. Imi aduc aminte cand a murit bunicul meu..am fost la el, stiam cat de bolnav este si ca nu isi va mai reveni..si a doua zi dupa ce m-am intors acasa el a murit..nu a vrut sa ii fiu langa el in acele momente.
O sa vezi ca de acolo de Sus iti va da putere si tie si mamei tale.
Condoleante, Tommy!
Condoleante, Andreauo… Imi pare nespus de rau…
condoleante ! RIP
cineva, acolo sus te iubeste .
Intradevar ai un inger pazitor acuma care vegheaza asupra ta..iti transmit o imbratisare si cateva cuvinte de incurajare ca va fi bine si ca nu esti singura
condoleante. e trist cand oamenii mor, e trist cand mor persoane iubite, e mersul natural al lucrurilor. ne nastem, traim si murim. nu ne putem opune.
Imi pare tare rau pt tot ce s-a intamplat. Curaj, sa fii puternica!
Imi pare rau !…
Multa forta pentru mai departe !!
Condoleanţe! Îmi pare foarte rău că trebuie să treci prin aşa ceva, ştiu că este groaznic. Eu am fost crescută de bunici şi i-am iubit enorm. Cu amândoi m-am certat înainte să moară, de amândoi m-am despărţit altfel decât mi-aş fi dorit, deci înţeleg perfect prin ce treci. 🙁 Multă putere să treci peste toate, asta îţi doresc!
Draga mea, asta este caminul tau online. SCRIE cat doresti despre asta, uneori sa spui-scrii despre o durere te ajuta sa o suporti mai usor. Nu ne vom supara, vom stii doar ca suntem o mica parte din vindecarea ta.
Niciodata sa nu regreti cearta aia sau faptul ca nu l-ai salutat. A STIUT MEREU cat de mult il iubesti, asta era modul vostru de a mai gestiona cateodata situatiile conflictuale. Ati trecut toti ca familie prin multe chestii naspa si asta v-a unit. Stia el cat de mult il iubesti si tu stii la orice moment ca, si dupa comentariile lui acide, el tot te-a iubit ca pe ochii din cap. Asa sunt unele iubiri, cu nabadai, dar asta nu le face mai mici sau neimportante.
Este bine ca s-a terminat “prima parte”. Sunt incantata sa aud ca au fost multi oameni alaturi de el pe ultimul drum. Dovedeste ca a fost un om de mare calitate, pe care lumea l-a iubit. E greu de crezut dar, pentru familia indoliata, chestia asta parca are un efect benefic. Este inca o confirmare din partea celorlalti ca au avut un om extraordinar printre ei.
Acum va urma perioada in care iei fraiele familiei in mana. Mi s-a intamplat la o varsta similara si problemele de rezolvat ajuta sa se tempereze durerea si sa revii pe linia de plutire. Durerea aia acum inneaca totul, dar se va estompa. Nu dispare totalmente. La noi sunt 7 ani de la un moment similar si acum exista amintirile frumoase, regrete ca nu a trait mai mult si mandria ca tot ce am facut pana acum dupa “plecarea” lui ii provoaca bucurie si mandrie acolo sus.
Sa mananci cat poti de bine si sa te odihnesti. Stiu ca suna ca povetele de la Baba Rada, dar este important ca TU sa nu cazi acum. Organismul are nevoie de hrana si de somn, pentru ca ai multe de rezolvat si ai trecut prin foarte multe.
Sunt in continuare socata de tot ce s-a intamplat si as fi dorit sa aud vesti bune, dupa operatia de inima. Oricum timpul nu poate fi dat inapoi si nu trebuie sa lasi gandurile negre de “si daca” sa te cotropeasca. Acum ai devenit “barbat in casa” dintr-o data si sunt multe de rezolvat. Va fi stresant, dar vei avea si niste satisfactii mari, cand vei vedea cat de bine stii sa te ocupi de totul. Si el este mandru de tine.
Te pup de aici si regret infinit ca s-a intamplat sa fiu atat de departe intr-un asemenea moment. E bine ca sunt multi oamein alaturi de tine, iubi tau sigur a fost un stalp, lasa-l sa te ajute si sa te iubeasca 🙂
te imbratisez cu incredere in puterea ta de a merge mai departe 🙂
Tu, fata, eu nu stiu de unde ai gasit asa multa putere in tine!
Atata zic!
Stiu ca urmeaza o parte grea a vietii tale, dar o sa treci si peste asta! Vorba ta .. acum nu te mai sperie nimic. Raul s-a produs deja. Sunt alaturi de tine. Always.
Imi pare tare rau de ceea ce ti s-a intamplat. Fie sa ai puterea sa treci peste toate si sa te astepte numai lucruri bune si frumoase in viitor.
Condoleante :(.
În primul rând, sincere condoleanţe. Bunicul meu a murit acum două săptămâni şi am trecut prin alte două evenimente nefericite cu două persoane dragi acum doi ani, şi înţeleg că e greu.
Cu toate astea, trebuie în continuare să fii puternică şi să încerci să faci faţă. Mult curaj, şi să ştii că toţi cei care te cunosc, sau nu, sunt alături de tine.
Te îmbrăţişez.
sunt alaturi de tine
Dumnezeu sa il ierte si sa il tina mereu zambitor la tine in suflet. Si ca sa iti fie mai usor, seara incerca sa te uiti pe geam la cate un nor si sa ii spui ceva frumos. Fi sigur ca te va vedea si auzi de acolo de sus!
…Adevarat ca in astfel de situatii nimeni si nimic nu te poate consola… Cuvintele si incurajarile oricui sunt de prisos, pt ca intensitatea durerii tale numai tu o simti ! Te-as minti daca ti-as spune ca o sa treaca…N-o sa treaca…! O sa doara la fel de tare de fiecare data cand te vei gandi la el… Dar va trebui sa te inveti sa traiesti cu aceasta durere , sa o accepti ca facand parte din tine de acum inainte…si sa mergi mai departe…! Singurul lucru care te poate alina este rugaciunea…Roaga-te zi si noapte pentru sufletul tatalui tau, mergi la biserica, aprinde-i lumanari…acum doar asta mai poti face pentru el…Si stiind ca o faci pentru el, o sa te simti si tu mai bine…!
Eu…ma rog pentru tine , Andreea ! Sa te ajute Dumnezeu sa fii puternica !
Acum te ridici, te scuturi, inspiri. Şi păşeşti mai departe.
acum stii sigru ca cineva acolo susu te iubeste mereu 🙂
Iti doresc putere, rabdare si multa multa credinta in tine:):*
Imi pare rau … Uneori e asa de trista viata asta … Nu ne cunoastem personal, dar citindu-ti scrierile mi-ai lasat impresia ca esti o fata curajoasa. Este foarte trist … dar viata iti ia cu o mana si iti daruieste cu cealalta. Dumnezeu sa il odihneasca!
Condoleante sincere!
A fost o perioada grea pentru mai multi dintre noi. Iti doresc sa ai tarie sa treci peste tot!
cuvintele sunt de prisos in astfel de situatii…imi pare rau pt pierderea ta. Dumnezeu sa te ajute in continuare sa ramai puternica…
M-am gandit mult la tine zilele astea. Chiar daca nu te-am cunoscut niciodata. Pentru ca stiu prin ce treci. Cand am citit insemnarea trecuta, am simtit fiecare propozitie, pentru ca si eu le-am scris. Mai mult de atat stiu ca nimic din ce spun nu te poate ajuta, dar sunt alaturi de tine.
nu am putut sa citesc tot…
mi-am pierdut mama acum 2 ani si putin.. resemnarea nu vine niciodata, doar ca timpul si viata isi continua cursul si tu cu ea fara sa vrei.
Iti cunosc sentimentul f bine…dar nu are cum nimeni sa te incurajeze decat gandul ca… trebuie tu sa te linistesti, sa te gandesti la ce isi dorea el pentru tine ca sa se poata linisti si sufletul lui!
Ai grija de tine si daca ai nevoie sa vorbesti cu cineva care a trecut prin asta putem vorbi oricand!
Vei simti mereu un gol in sufletul tau , nimic nu o sa poate sa il umple.
Singurul lucru care se va intampla va fi acela ca timpul va estompa durerea sau mai bine zis te vei obisnui ca nu mai este, ca nu il vei mai vedea.
Si da, cum ti-am mai spus incearca sa faci asa cumm stii ca el dorea ca tu sa fii , el va fi vesnic alaturi de tine ca inger pasitor.
Stiu cum te simti , de aceeea este aiurea sa iti dau sfaturi pentru inima ta inca plange.
Ai grija de tine si mai ales ai grija de mama ta, acum doar tu i-ai ramas…
Condoleante. Si putere iti doresc.