In amintirea tatalui meu

Au trecut deja cateva zile de cand tatal meu a murit si doar 3 de cand l-am inmormantat. Nici acum nu-mi vine sa cred, desi cateodata am impresia ca m-am resemnat, ca am acceptat si ca m-am impacat cu ideea. Ma amagesc singura pentru ca de fiecare data se gaseste ceva care sa ma faca sa plang la fel ca si in ziua in care s-a intamplat. In seara asta i-am sters contul de pe calculatorul meu si inca plang pentru ca nu m-am gandit ca de acum inainte n-o sa mai vobim de pe mess si nici n-o sa ma mai intrebe „cum fac asta?” sau „asta ce face?” Si imi placea asa de mult sa vorbesc cu el pe mess, nu s-a intamplat decat de cateva ori si avea asa un stil politicos… mi-a ramas doar arhiva pe care inca nu vreau sa o deschid.

Pentru ca deja am scris o multime de mailuri in care am povestit ce s-a intamplat si cum s-a intamplat, o sa repovestesc si pe blog pentru ca aici e locul in care imi descarc sufletul, in care scrisul ma elibereaza si in care o sa pot sa ma reintorc oricand sa imi aduc aminte (nu ca ar fi vreun pericol sa uit vreun amanunt).

Nu este nici o noutate pentru nimeni ca tatal meu a fost bolnav. Desi n-am mai scris pe blog pentru ca nu-mi placea sa intristez audienta, dupa splenectomie lucrurile au fost destul de grave. Intr-un final, dupa multe tratamente care ar fi trebuit sa ii scada temperatura, s-a descoperit ca a avut endocardita. In urma acestui diagnostic, urma sa fie operat la inima, sa i se schimbe valva candva prin ianuarie, dupa un tratament scump cu Vancomicin, un antibiotic foarte puternic. In ianuarie insa, operatia nu s-a putut efectua pentru ca dupa o saptamana de chinuri groaznice din cauza unor masele si a durerii de cap, un RMN i-a spus ca are un hematom la creier. Cam de vreo 3,4 cm. Va puteti da seama ce a insemnat asta pentru psihicul lui, mai ales ca deja era cu moralul la pamant. Doctorii au spus ca se retrage cu medicamente, si la al doilea RMN, la care chiar eu l-am dus, s-a constatat ca se micsorase la 1,2 cm.  Urma sa il faca pe al treilea pe 15 Aprilie si daca totul era bine, mergea mai departe cu operatia de schimbare a valvei.

Insa… inainte de asta… a facut un stop cardiac in timp ce sapa un sant in fata garajului, astfel incat apa care se strangea acolo cand ploua, sa ajunga la canal… Asa era tatal meu, mereu muncea, mereu voia sa faca lucrurile bine atat pentru el, pentru noi, cat si pentru altii, cunoscuti sau necunoscuti. Desi nu avea voie sa faca efort, el sambata trecuta, a taiat vita de vie din spatele blocului, a tuns gardul viu, a facut curatenie in pivnita si marti, cand a murit, a sapat un sant. Avea incredere, in urma ultimelor analize, care i-au iesit toate bune, ca totul e inspre bine si simtindu-se putin in forta… s-a comportat ca si cand n-ar fi fost bolnav deloc.

Despartirea mea de el s-a produs in niste termeni foarte urati, dar cu toate astea, sunt impacata pentru ca el stia ca nu alea sunt adevaratele mele sentimente. Cu o seara inainte, ne certaseram in asa hal ca mai aveam un pic si ne saream unul la gatul celuilalt… desi m-am culcat fara sa mai fiu suparata pe el, dimineata, cand m-am trezit ma comportam tot ca si cand am fi fost suparati si ii raspundeam monosilabic la orice imi spunea. (era un fel de joc al nostru, pentru ca cel care gresea venea cu coada intre picioare la celalalt si stangaci incerca sa spuna sau sa faca ceva pentru a-si cere iertare). Nu mi-a spus prea multe… Apoi, cand a plecat cu mama mea de acasa, i-a spus ei: „Spune-i ceau lu’ fiica-ta”. Eu am tacut si am asteptat sa aud salutul mamei mele, si dupa ce l-am auzit, abia atunci am spus si eu „Ceau”. Deci nici macar nu mi-am luat un simplu ramas-bun, nici nu l-am salutat pe tati cand a plecat, desi el o facuse, indirect. L-am privit insa cum iese pe usa, cu capul plecat si imaginea aia imi staruie inca in minte. Chiar si cand m-au sunat de pe telefonul lui, crezand ca e el, am raspuns cu un „Da” uracios … si cand am auzit ca nu e vocea lui si cand m-au chemat acasa pentru ca s-au intamplat niste incidente… am crezut ca pica cerul pe mine… Mi-as da un an din viata sa ma mai sune o data… M-am gandit la o gramada de posibilitati si pe drum, imi tot spuneam: „Nu tati, nu tati”. Oricine, orice, dar nu el. Si cand am ajuns si l-am vazut intins pe jos… in socul aflarii vestii, printre vecinii stransi in jur si doctorii de la ambulanta care se temeau sa nu lesin, tot ce am putut spune a fost: „Doamne, si cum ne-am certat aseara”… Mi-au amortit mainile si aproape ca nu il simteam sub palmele mele, nu imi venea sa cred ca nu isi va mai deschide niciodata ochii… Si n-am putut sa plang, n-am putut sa respir.

Apoi a urmat a doua zi, in care a trebuit sa ma ocup de tot si nu-mi venea sa cred ca pentru tatal meu trebuie sa cumpar prosoape, batiste, lumanari, sa comand coliva si sa ii duc hainele – costumul in care probabil s-ar fi imbracat la nunta mea – cu care urma sa doarma pe vecie…

Si a urmat intalnirea cu el la capela… moment ingrozitor pentru ca nu imi venea sa cred ca nu va veni acasa sa doarma, ca ochii lui de care spuneam imi fiecare dimineata ca sunt ca ai unei veverite, nu se vor mai deschise.

Inmormantarea a fost atat de impresionanta si atat de multa lume a venit sa isi ia ramas bun de la el, incat sufletul mi s-a umplut de bucurie, stiind ca de acolo de sus, el vede si se bucura. Vreau sa le multumesc tuturor celor care au venit la inmormantare si sa ii asigur ca pentru mine a insemnat enorm, mi-ati adus o alinare pe care nici nu v-o inchipuiti. Au venit toti prietenii lui, oameni cu care a muncit, fosti colegi, vecini de bloc, de cartier, inclusiv vecini de la sat, de la 120 km, din Arad, de la Hateg. Nu-mi venea sa cred cat de multi s-au strans si ce inmormantare frumoasa a avut. Sper din suflet ca a vazut-o de acolo din cer, pentru ca s-ar fi bucurat enorm sa fie inconjurat de toti oamenii aceia.

Acum, dupa 6 zile, dupa inmormantarea lui si dupa multe episoade de plans, cred ca m-am resemnat, ca am acceptat si astept ca durerea si dorul sa mi se transforme in altceva. Astept ca iadul pe care trebuie sa il traversez pana „va fi bine” sa nu dureze prea mult. Desi ultimele cuvinte pe care le-am schimbat cu tatal meu au fost o cearta si tonul a fost unul urat… el a stiut ca nu alea sunt adevaratele mele sentimente pentru el. A citit tot ce am scris pe blog despre el, inclusiv postul in care spuneam ca este omul pe care il iubesc cel mai mult. Nu i-am spus niciodata ce simt pentru el, insa i-am scris-o si i-am aratat-o. Am fost langa el cand a fost in spital, am fost cu el cand a trebuit sa mearga la urgente si orice drum avea de facut in ultimul timp, mergeam cu el. A stiut, a stiut cat inseamna pentru mine si asta ma face sa merg mai departe cu sufletul impacat. Daca n-aveam ocazia sa ii spun, daca pleca de langa mine fara sa stie, as fi fost ingrozitor de trista.

Acum traiesc cu impresia, cu senzatia si cu credinta ca e cu mine mereu. Ca acum poate, in sfarsit, sa vada in adancul sufletului meu, sa ma cunoasca cu adevarat si sa inteleaga lucruri pe care nu le-a inteles cand era in viata. Acum stiu ca am un inger pazitor si ca ingerul ala e chiar tatal meu. Nu prea stiam eu cum sta treaba cu ingerii pazitori, acum insa o sa fiu mereu constienta ca el e acolo si ca tot ce fac el o sa vada. Cand o sa fiu buna, o sa fie mandru de mine, si cand o sa fiu rea, o sa stiu ca l-am suparat.  Si din cauza asta o sa incerc mereu sa fiu un om mai bun, asa incat acolo sus, tati sa poata spune: „E fiica-mea”.

Pentru mine, lucrul cel mai rau care se putea intampla, s-a intamplat. Nimic din tot ce urmeaza, cel putin in urmatorii ani, nu va putea egala sau depasi aceasta pierdere… Acum nu mai mi-e frica de nimic, acum stiu ca, daca mi se va intampla ceva rau, tatal meu ma asteapta acolo sus si abia astept sa ma stranga din nou in brate.

Multi mi-au spus ca trebuie sa fiu tare pentru mama mea, dar prea putin stiu ca si mama mea e bolnava si asta face din ea mai mult o povara decat un sprijin. Am ramas practic singura, cap de familie, cu o groaza de probleme pe cap. De fapt nu chiar singura, pentru ca Iubi e mereu langa mine, nu ma lasa deloc singura si ma ajuta enorm. Nu stiu ce m-as fi facut fara el.
Si totusi sunt optimista si am incredere ca le voi duce pe toate in spate si chiar daca voi gresi, totul trebuie sa fie bine. Doar am un inger pazitor.

Va multumesc tuturor pentru mailuri, pentru mesajele de pe twitter, de pe telefon, pentru telefoanele pe care mi le-ati dat, pentru prezenta la inmormantare si pentru ca mi-ati aratat inca o data cat de buni sunteti cu mine, desi unii nici nu ma cunoasteti.

O sa incerc sa nu fac din blogul meu un jurnal deprimant, sa nu aveti chef sa-l mai deschideti, dar stiu ca ma veti ierta cand o sa o iau pe ulei si ma apuca depresia. Restul vietii mele incepe zilele astea…