Budapesta cu ele

Mai mult timp decât să pun poze pe Instagram nu am avut de unde scoate să scriu despre chestii întâmplate de când nu am mai dat pe blog. Însă am acum puțin și încerc să scriu pe repede înainte despre excursia la Budapesta, unde am fost cu prietenele mele: Anca (ex-Bloodie pentru cei care îi citeau blogul) și Oana (ex Oana Kovacs – blogul cu același nume) și care m-a umplut de bucurie.

Stabiliserăm întâlnirea anul trecut în jurul Crăciunului, am rezervat pe AirBnB un apartament cu 3 camere în Budapesta, apoi bilete de avion (eu și Oana, care venea din Anglia) și weekendul trecut ne-am văzut toate 3 în același loc, după 7 ani câți au trecut de la ultima întâlnire în 3 din Timișoara. În două ne-am mai tot întâlnit ba prin Timișoara (cu Anca), ba la Berlin sau Northampton (cu Oana).

În afară de a petrece timpul împreună, de a vizita Biblioteca Metropolitană Ervin Szabó (eu cu Anca) și de a ieși la cină la The New York Cafe nu am avut nici un plan. Ne-am petrecut timpul vorbind non stop despre un milion de chestii – de parcă nu am vorbi zilnic pe messenger de mai multe ori pe zi despre orice ne privește pe fiecare sau despre ce se întâmplă în lume – mâncând de trei ori pe zi și plimbându-ne prin Budapesta, pe o ploaie măruntă când aproape toate magazinele erau închise din motiv de sărbătoare națională.

Vineri m-a luat Anca de la aeroport și ne-am dus direct la Bibliotecă, însă am ajuns acolo cu peripeții, pentru că accesul la parcarea unde intenționam să lăsăm mașina ei era blocat de o mașină cu toalete publice :)) Așa că după ce am pierdut câteva minute bune încercând să ieșim de pe strada aia și panicându-mă puțin că nu mai apucăm să vedem biblioteca și să și mâncăm până să luăm și a treia prietenă de la aeroport, am găsit un loc de parcare și eu am constatat că mă uitasem la ceasul Ancăi de pe bord care arăta ora României.

Biblioteca a fost pentru mine o surpriză de la început până la sfârșit. În primul rând prețul (2200 HUF – 5,5 euro), dar mai ales faptul că e o bibliotecă funcțională, nu una doar de vizitat. Am intrat pe furiș în mai multe încăperi, tot impresionată de cât de mulți cititori și elevi și studenți erau, până când am ajuns în sfârșit la etajul 4 (?) unde era un indicator către The Palace. Ne gândeam că ăla o fi ce tot vedeam în poze pe internet. Și când am ajuns acolo, mi s-a tăiat puțin respirația. Odată pentru că arăta de nedescris și a doua oară pentru că toate locurile la mese erau ocupate de studenți aplecați asupra cărților și laptopurilor, singuri sau în grupuri și atmosfera era ca dintr-un film sau dintr-un roman dark academia (cum bine a observat Anca). Am făcut o tură pe vârfurile picioarelor ca să nu îi deranjăm, am făcut multe poze și am ieșit. Însă în toate minutele astea când admirăm decorul și studenții mă gândeam câtă poftă de învățat aș fi avut într-un asemenea spațiu, cât de norocoși sunt studenții să îl aibă și să învețe în camere atât de vechi în care au învățat mii de alții înaintea lor. Fain sentimentul, făină atmosfera, un pic de nostalgie și dorințe imposibile.

Am ieșit cam după 30‑45 de minute și am trecut strada pentru a mânca ceva tradițional la Fecske Presszó. Bună mâncarea la unguri că e asemănătoare cu a noastră.

Am terminat și cu asta și ne-am dus puțin la plimbare că mai aveam de așteptat până să o luăm pe Oana. Am intrat la Aldi să îi luăm Mini Dickmanns că e înnebunită după ele și eu nu am găsit în aeroport la Berlin să îi aduc, apoi la o farmacie să întreb dacă oare am noroc să îmi elibereze Galantaminul care în Germania e nelivrabil (aparent e nelivrabil și în Ungaria și în România) și într-un final ne-am dus din nou la Ferenc Liszt să ne întregim echipa. Cu norocul Ancăi, numai ce ne ridicaserăm de la masă că și venea un polițist să golească zona din nu știu ce motiv că nu l-am aflat. Ne-am reunit, am scos-o repede și pe Oana din aeroport că… poate atentat :)) și a început zarva și vorbitul deodată, una peste cealaltă.

La cazare am tras o tură bună de râs că a fost cam complicat să pătrundem în curte și apoi în apartament că aveam o mulțime de coduri și bariere de trecut. Ne-am ales camerele, am făcut schimb de cadouri și cumpărături și am ieșit să mâncăm ceva și să ne mai plimbăm la ceas de seară.

Întoarse înapoi am sporovăit în continuare până pe la miezul nopții când eu am fost prima care s-a dus la culcare pentru că mă trezisem la 4:30 dimineața și nu mai aveam baterie să îmi țin ochii deschiși sau să articulez ceva coerent.

Am luat-o de la capăt a doua zi de dimineață, am fost la micul dejun, bun din nou,

după care prin oraș să vedem Dunărea și Parlamentul și orice ne mai ieșea în cale.

Când începuse să plouă mărunt și mai aveam mult până la cină, mi-am adus aminte de cofetăria Gerbeaud despre care citisem luna trecută în Portretele unei căsnicii de Șandor Marai și pe care le-o sugerasem înainte să plecăm ‘în caz că avem timp’. Ne-am îndreptat către ea și din nou am rămas impresionată pentru ca pozele văzute pe Google nu îi făceau dreptate. Veche din 1858, cofetăria a văzut și auzit multe și continuă să o facă.

Ne-am ospătat cu niște prăjituri, a mea a avut cam multă cacao pentru gustul meu, însă n-a fost rea. Mi-a plăcut că cineva cânta la pian și atmosfera era atât de frumoasă și neașteptată că va rămâne o amintire dragă.

Încă mai aveam timp, așa că ne-am dus la cazare, ne-am îngrămădit toate în patul meu și când a venit timpul să plecăm către celebra The New York Cafe ne-am pregătit și am ieșit să înfruntăm nelipsita ploaie măruntă.

Aveam rezervare făcută de Oana de pe la Crăciun și ne învita ea pentru că nu ne trimisese cadouri :)) Este fără doar și poate un spectacol vizual, opulent și luxos și, la fel ca și la Gerbeaud, simți cum te apăsă anii și vremea care a trecut. Pe de altă parte, e un obiectiv turistic. Am intrat în ea anul trecut, între două trenuri către Berlin și, la fel ca alții, am pozat puțin de la intrare. De data asta am avut loc la masă și libertatea de a ne plimba peste tot, de a face poze și de a asculta muzica pianistului de lângă noi. Mâncare bună, cocktailuri la fel de bune, însă totul foarte grăbit cum au constatat fetele la final. Eu eram impresionată că ne venise mâncarea super repede, însă în total am stat înăuntru o oră și 7 minute după spusele Oanei. Cum am terminat de mâncat au venit să ia farfuriile dar și să ne întrebe dacă mai dorim ceva, în condițiile în care încă nu ne băuserăm băuturile. Poate o fi fost din profesionalism că poate ne mai doream și desert sau o cafea sau altceva, însă părea și că se grăbesc să ne scoată afară. Coada la intrare înconjoară clădirea și mulți așteaptă fie să se elibereze o masă sau să nu vină cineva care a făcut rezervare.

Ne-am mai plimbat puțin în drum spre cazare, unde când am ajuns ne-am și schimbat în pijamale și am purces la deschiderea celei de-a doua sticle de vin cu aceeași șurubelniță și același ciocan din ziua precedentă. De ce? întrebați… Păi că tirbușonul din sertar era defect și cel cumpărat de Oana cu o seară înainte de la non stopul de jos se rupsese cumva… Nu eram de față, nu știu cum s-a rupt. Însă mi-a venit ideea să împingem dopul în sticlă, trebuia doar să găsim uneltele. Și cum Anca văzuse trusa de scule, era perfect că am reușit să deschidem prima sticlă vineri seara. La a doua, cea de sâmbătă eram deja experte, dar era și Oana de față să ne imortalizeze pentru eternitate :)) Eu nu mă mai prea împac cu vinul, așa că am băut apă, dar ele cred că au dat gata sticla.

Duminică ne-am trezit de dimineață în speranța de a prinde o masă la un foarte râvnit restaurant pentru brunch, dar aparent nu am fost destul de matinale ca iar era coadă la intrare și zero mese libere. Ne-am dus altundeva, loc care s-a dovedit a avea cea mai puțin gustoasa dintre toate restaurantele unde am mâncat.

După micul dejun, ne-am întors la cazare după bagaje că eu trebuia să fiu la aeroport în jur de 11:00 și fetele au venit cu mine la stația pentru shuttle. Totul a funcționat super repede și dusă am fost. Ele au mai avut puțin timp până să plece și Anca și apoi și Oana la aerport cu același shuttle.

Zborul meu s-a amânat cu o jumătate de oră și i s-a schimbat și terminalul, am intrat puțin în panică, însă degeaba și într-un final apoteotic am ajuns la Berlin de unde m-a cules familia. Livingul ne e încă în construcție, deci nimeni nu gătise, așa că hai din nou la restaurant… aproape că îmi era dor să gătesc: D

Și asta e, dragii babei, povestea primei escapade cu prietenele mele. Mai facem și la anul 🙂