Am fost și internată în spital

În 9 ani de când suntem aici m-am plimbat pe la doctori, nu zic nu, am vizitat și Urgențele de câteva ori cu Ada, (nimic serios, doar panică de a mea) o dată cu Sotzu’, am vizitat și alți bolnavi internați, dar la mine a fost prima oară și m-au și internat.

Luați popcorn că vă povestesc.

Problemele mele cu stomacul au existat încă de când eram copil, însă totul s-a declanșat în 2010 după moartea tatălui meu, când o perioadă cu mult stres mi-a provocat o gastrită. Am scăpat de ea și de durerile incredibile în coșul pieptului, dar am mai avut episoade sporadice de-a lungul anilor. Fast-forward până în noiembrie anul trecut când am agățat de undeva un virus la stomac și durerile au fost din ce în ce mai dese. Am slăbit 5 kg, nu doar de la nemâncat, ci și de la sport și saună, însă la sfârșitul lui martie am slăbit 2kg în 3 zile pentru că am mâncat foarte puțin spre nimic.

Marți, 25 martie am plecat de la birou cu 15 minute mai devreme, aproape tremurând și într-o stare îngrijorătoare. Toată ziua am simțit că mă deranjează stomacul și îmi era teamă de acea durere în capul stomacului că nu voiam să mi se întâmple la birou. Nu de rușine sau ceva, dar nu avem nici măcar o canapea unde să mă întind până îmi trecea. Am avut două crize de astea pe care am încercat să le ostoiesc cu niște pastile anti-acid cumpărate de la DM și care își făceau treaba când nu era așa serios. La a doua, înainte de plecare, am simțit efectiv flacăra cum urcă de jos în sus până la stern și nu știam ce să fac că simțeam că mor dacă nu mă întind undeva. Așa că m-am dus într-o debara, mi-am desfăcut blugii și m-am întins pe jos, gâfâind și abia respirând, tremurând și transpirând ca și când aș fi alergat pe bandă. A trecut cu aceleași pastile, însă deja atinsesem limita de 6 pe zi și îmi era teamă de încă o criză până ajung acasă, că nu mai voiam să mai iau una să nu îmi fac mai rău.

Am plecat imediat, abia ținându-mă pe picioare, am urcat în tren și nu voiam nici să mă așez pe scaun ca să nu îmi stresez mijlocul cu strânsoarea pantalonilor. La 3 stații înainte de casă, s-a declanșat din nou. M-am dus la scaunele din zona de biciclete și m-am întins acolo că iar era cu tremurături și cu transpirații, însă și cu furnicături pe brațe și mâini, ceea ce era nou. A venit o doamnă la mine, a întrebat dacă e vreun medic în tren, a venit unul, a venit și o asistentă și încerca să mă convingă să mă ridic că îmi va fi mai bine. Eu nu prea voiam că aia îmi era poziția în care mă simțeam mai bine. Dar a tot insistat, m-am ridicat. Doctorul mi-a dat sticla lui de apă și amândoi insistau să beau. Am băut, ce să fac… omul părea curat. I-am spus ce am, și asistenta a spus să mă duc direct la urgențe. L-am sunat pe Sotz să îl informez, apoi pe măsură ce vorbeam cu cei doi, l-am mai sunat de vreo două ori ba să îmi aducă trimiterea la gastroscopie pe care o aveam deja, ba să o pregătească pe Ada să o aștepte pe mama care urma să o ia să o ducă la antrenament. Am sunat și mama, i-am spus care-i situația, femeia s-a oferit să ia ea fetele, dar nu era nevoie ca eu la vremea aia eram tot în sala de așteptare și putea să le ia Sotzu’.

Am ajuns într-o stare puțin mai bună la mașina din parcarea gării și m-am condus singură până la spital, care nu e departe de casă. În jur de 16:15 am ajuns, m-am așezat, a venit și Sotzu’, am intrat, mi-au luat tensiunea și mi s-a spus că nu mai sunt o urgență pentru că e ceva cronic și că toți care vor veni vor fi preluați înaintea mea și că voi avea de așteptat multe ore. Mi-a dat un păhărel pentru urină și m-a poftat în sala de așteptare. Încă aveam dureri. M-au chemat să îmi ia sânge și să îmi facă un EKG, iar m-am întors în sală. S-a întors și copilul de la antrenament și eu tot în dureri și tot acolo, singura pacientă și doi aparținători. I-am trimis acasă pe ai mei pentru că nu aveau cum să mă ajute, rămânând să îl sun pe Sotz când mă lăsau să plec. Nu mai prea aveam baterie la telefon. O prietenă, aflând de la mine sau de la Sotz că sunt acolo s-a oferit să tragă o fugă să îmi aducă o baterie externă. >: D< Între timp cerusem niște calmante că eram sătulă să mă chinui. Am mai stat de vorbă cu prietena mea puțin și când a plecat ea m-am mai întreținut cu alții veniți pe acolo pentru că fiind Urgențe, tot veneau ambulanțe.

La 22:30 au binevoit să mă cheme înăuntru, după ce am protestat că nu e normal să aștept atâta, însă cred că m-au mai lăsat o oră după asta.

M-am dus în camera desemnată și a mai trecut încă o jumătate de oră până să vină la mine un rezident. I-am povestit de toate, a adus în sfârșit un ecograf, naiba să îl ia de ecograf că în 9 ani de zile, orice doctor de familie am întrebat dacă pot primi o ecografie sau măcar o trimitere la eco a zis că nu, nu e nevoie. Mai repede primești o programare la RMN aici decât o amărâtă de investigație non-invazivă cum e ecografia. Am răsuflat ușurată că în sfârșit cineva se uită și în interior, nu doar palpează. La un moment dat mă întreabă dacă beau mult alcool: ) ) N-am râs pentru că eram puțin șocată, dar am aflat repede că valorile ficatului erau de 5 ori mai mari decât normalul. OK… oare de ce? Am fost foarte surprinsă de acest rezultat ca și uitasem că am un ficat și că s-ar putea îmbolnăvi. Mă gândeam mereu la intestine și stomac că pe astea le simțeam când mă dureau. Îi povestisem și despre Galantamin, ca să țină cont și de asta, că nu se știe. La eco mi-a spus că i se pare că vede niște pietre pe canalul fierii… I-am spus că nu o mai am și că de asta am scos-o că aveam câteva în 2014. Da, dar se poate să apară din nou și fără colecist. Super! A mai chemat o colegă să se uite și ea, ei nu i se părea că sunt pietre… deci ce facem? Păi ce părere am să rămân peste noapte la urgențe și a doua zi mi se va mai face încă un eco cu un aparat mai performant și de un doctor primar. Da, rămân, normal. Îmi aduce Sotzu’ pijamale, periuță de dinți, lenjerie intimă și ne pupăm de noapte bună, rămân să înnoptez pe același pat de consultare. Bine că au fost drăguți, mi-au dat un cearșaf mai gros să mă acopăr, o pernuță, mi-au stins luminile și au închis și ușa. Am adormit aproape imediat. La 6 și ceva m-am trezit să merg la toaletă, a doua oară, m-am spălat pe dinți și am așteptat să vină cineva după mine să facem acel eco mai profi.

După vreo jumătate de oră a venit o infirmieră după mine să mă duc în salon, că mi-au găsit un pat. Să nu mănânc nimic că nu e voie. Ajung sus, mă minunez ce curat și fain e, în salon doar eu și încă o doamnă, pat de ăla de îl ridici în toate felurile cu telecomanda, noptieră cu ecran (televizor și radio inclus) + căști, și halat de ăla de vezi în filme cu deschidere la spate. Asistenta însărcinată cu camera în care eram îmi aduce prosoape, lavete, scutece (!) și chiloți de ăia de plasă, în caz că… Mkaaay. Nu mă mai durea nimic și oricum i-am zis că nu stau decât pt eco.

Ora 10 și nimeni nimic. Vecina de cameră îmi spune că vizita venise cu o zi în urmă destul de târziu, pe la 11. Între timp vine asistenta să mă întrebe dacă vreau să mănânc. Tot ea a fost cea care îmi spusese să nu. Eram tare confuză că nimeni nu prea știa ce să facă și ce caut eu acolo. Nu eram nici măcar la secția care trebuia că doamna din camera mea era operată la picior, nimeni cu probleme gastrice. Întreabă doctorul și acesta spune că pot mânca… OK… nu mai înțelegeam nimic. Mănânc o felie de pâine cu brânză topită, beau un ceai, mă pun în pat.

Pe la 12:00, mă trezește din ațipire un domn în tricou roșu și pantaloni albi să îmi spună că mă duce la ‘sonografie’. Ce dracu’ e și aia zic eu, dar du-mă unde vrei numai să aflu ce e cu mine. Aflu că e alt cuvânt pentru ecografie. Înfloresc toată de bucurie, mă întreabă dacă vreau scaun cu rotile, eu mai aveam puțin și o luam la fugă. Unde, nu știam, dar voiam să ajung repede. Mă duce la parter, îmi aduce un scaun și mi-l pune în fața unei uși unde trebuia să aștept. Camera asistentelor era chiar lângă scaunul meu, una dintre ele își sărbătorea ziua de naștere. Erau baloane, prăjituri, snacks-uri și voie bune. Intrau și ieșeau pentru că nu pierdeau vremea, aveau pacienți de pregătit pentru diverse investigații, dar se vedea clar că e o atmosferă de prietenie și toată lumea părea drăguță. La un moment dat mai vine o bătrână în scaun cu rotile, din cameră ies doi medici și se duc la masă. Eram deja de jumătate de oră acolo când o asistentă a venit să îmi spună să intru și să mă urc pe pat că vine doctorul imediat. După 15 min. Când a venit vorbea la telefon cu alt medic, își dădea cu părerea. Apoi s-a ocupat de mine, mi-a explicat de toate, a zis că ficatul arată bine și în general ce a putut să vadă pare în regulă, însă aveam mult aer peste tot și asta e cel mai mare dușman al ecografului. I-am zis că și al meu pentru că mereu sunt balonată și aerul ăla nu iese pe nicăieri. N-a putut vedea canalele fierii să vadă de pietre, dar totuși rezultatul e inconcludent și că poate va fi nevoie de gastroscopie și ecografie pe interior. ORICE! Dar aflați și puneți un diagnostic. Ies de acolo… unde mă duc? :)) Fiind însoțită de domnul în tricou roșu, nu m-am uitat pe unde mergem, am observat doar că am coborât un etaj. Noroc că pe lista cu cei programați la eco era numele meu și numărul camerei că nici pe ăla nu îl știam. Urc un etaj, dar spitalul e în formă de cruce, deci cu multe coridoare. Văd un infirmier, îl întreb de camera 1003, îmi arată unde să mă duc, dar tot pierdută am ajuns acolo că numerele păreau că nu au nici o logică. Dau de camera asistentelor și o văd pe una cu care deja mă conversasem despre Galantamin. Îi zic că m-am pierdut și mi-a arătat unde îmi e camera.

A venit medicul să îmi ia niște sânge să repete analizele de la ficat.

Am mai citit, am mai dormit, am mai sporovăit cu doamna din camera mea, pe la 17:00 a venit cina și eu mi-am ales pâine integrală cu pateu, un mini quark și un ceai de fenicul. M-au luat durerile iar, probabil de la pâine sau de la pateu. Oricum nu erau cu arderi în coșul stomacului, însă dureri. Am aflat că nu plec acasă în seara aia. OK… poate mâine. Au venit și ai mei la mine, i-am corectat tema Adei la germană, le-am mai povestit despre ce se mai întâmplase, au plecat. A venit apoi medicul să îmi aducă actele pentru următoarele investigații recomandate de cel care îmi făcuse eco și mă pun să le citesc. Când a trebuit să bifez diverse, m-am ridicat în fund, stând turcește și aplecată peste masă să pot scrie. Când am terminat și am dat să mă întind, am crezut că mi se despică mijlocul de la poziția în care am stat. M-am întins, însă durerea era greu de suportat. Îmi era și greață de la privit în jos… Am decis să mă ridic și să merg puțin la plimbare că poate e și că nu m-am mișcat mai deloc de atâtea ore. M-am plimbat, am primit un Metoclopramid… s-a mai dus din durere, dar nu de tot.

A doua zi de dimineață știam că nu trebuie să mănânc și când vine asistenta, mă întreabă: ‘Și, ești pregătită pentru colonoscopie? ‘ Îi spun că nu fac colonoscopie, ci celelalte două investigații, dar oricum nu pot mânca.

Așteptând să se întâmple ceva, iar am ațipit și deodată intră în camera doi domni în tricouri roșii și pantaloni albi. Veniseră după mine. Dau să cobor din pat, ei nu, că mergem cu patul! OMG! Ce tare! Ca în filme :)) Printre toate durerile și așteptările păcii au fost și momente de astea de entuziasm pueril, mai ales că era prima oară.

Mă întorsesem la secția din ziua precedentă și sentimentul că asistentele alea erau foarte amabile și drăguțe se confirmase. A venit prima să completăm niște acte și să mă întrebe chestii, a pronunțat numele Lișteveanu până l-a spus corect și am auzit-o cum le-a spus și colegelor ei pe coridor. Apoi a venit alta să îmi pună fluturașul în venă, apoi alta ca să îmi pună o aleză pe umăr și apoi doctorul care urma să îmi facă cele două proceduri. Am vorbit cu el și în germană și în engleză, i-am spus toate problemele mele și el m-a asigurat că va găsi care e problema. M-au întors pe o parte, mi-au băgat o chestie de plastic în gură pe unde urma să intre cu camera și apoi mi-au injectat serul anestezic în fluturaș. Am simțit lichidul cum urcă pe mână către gât, ușor înțepător și îmi propusesem să văd cât rezist până mi se închid ochii. Cred că vreo 2 secunde și am fost dusă. M-am trezit ca dintr-un somn bun, cred că și visasem, pe drum spre salon. Încă nu știam ce au descoperit. După ceva timp a venit medicul meu și mi-a spus că am pereții stomacului inflamați, însă despre pietre nu poate spune nimic pentru că aparatul nu are cum să vadă. Mai rămân încă o noapte ca să vedem cum e cu ficatul. OK… rămân.

Însă după ceva timp vin iar domnii în tricou roșu și pantaloni albi și îmi spun că mă mută în altă secție să fiu mai aproape de medic. Îmi iau lucrurile și iar mă plimbă cu patul prin spital. Când ajungem acolo… secția era oncologie și interne. Am ignorat complet internele pentru că deja panica își făcea jobul și m-am focusat pe oncologie. I-am spus și asistentei care a venit să mă întrebe cum mă simt că sunt puțin panicată că sunt acolo, la oncologie, dar ea, drăguță, a subliniat că acolo sunt și internele…

Ada își dorea să vină iarăși la mine, să mă vadă, dar mai ales voia să vină singură. Cum de la școală ei până la spital e o singură stradă dreaptă de urcat, am încercat să îi spun că m-au mutat și că nu știu la ce etaj sunt, în ce cameră și că mai bine se duce acasă că nu știu cum mă găsește. Și îmi spune: “Da’ poți să ieși și să te uiți ce scrie pe ușă și să îmi spui la ce număr ești și întreb la recepție. “ Zic bine, fie, hai să vedem… și după vreo 5 minute mă sună iar că a ajuns și că roagă pe cineva să o aducă. După alte 3 minute o aud pe coridor, o adusese o infirmieră și străluceau amândouă că s-a descurcat asta mică :))) Eu iarăși eram în dureri, așa că o asistentă mi-a pus o perfuzie cu ceva… mi-o fi zis, dar am uitat și nu mai îmi pasa ce îmi dau, numai să nu mă mai doară capul sau altceva. Chestia e că de la perfuzie mi s-a făcut un sooooomn… Între timp venise și Sotzul, dar le-am zis că mai bine pleacă – Ada oricum trebuia să plece la antrenament – că eu nu îmi pot ține ochii deschiși. Au plecat și am dormit 3 ore legate. În salonul în care me depuseseră, colega mea de cameră era o bătrână dementă care suferise ceva intervenție și avea probleme cu scaunul. În sensul că avea o toaletă mobilă lângă patul ei, însă fiind dementă… voia să meargă pe toaletă. A umplut baia și salonul de… fecale. A urlat de câteva ore pe noapte, nu venea nimeni la ea. Am dormit în reprize, i-am dat apă când cerea, am ajutat-o să se ridice, și de multe ori am chemat asistentele și infirmierele. Mi se rupea inima pentru ea, dar nu puteam face mai mult.

Următoarea zi mi-au luat iar sânge și de rezultate depindea dacă plecam vineri acasă sau nu. Până să vină ele, m-am conversat cu un băiat din Ecuador venit printr-un program cu școala lui. M-a abordat el să mă întrebe dacă vorbesc spaniolă pentru că mă cheamă Andreea :)) i-am spus că înțeleg și poate aș putea și vorbi, însă nu mai sunt stăpână pe spaniola mea, așa că am continuat în germană. Trebuia să rămână cu băbuța că făcea o transfuzie de sânge și el trebuia să o țină nemișcată. Am aflat că are 17 ani, că a venit pentru o lună cu acest program și că aia era ultima lui zi. Că următoarea zi își vizitează bunica germană undeva prin Germania și apoi înapoi în Ecuador. Mi-a mai spus și că își dorește să devină chirurg, el ar fi preferat plastician, însă prietena lui nu e de acord, așa că se face neurochirurg :)) Mi-a plăcut de el și când am plecat, l-am întrebat cum îl cheamă – Dietrich – i-am urat mult noroc și i-am dorit să salveze multe vieți. Oameni pe care nu ii voi mai vedea niciodată…

Pentru că în timpul discuției noastre a venit medicul meu și a spus că valorile ficatului au mai scăzut , puteam pleca acasă. Mi-a dat hârtiile, o asistenta mi-a dat o folie de pantoprazol și concediul medical și l-am sunat pe Sotz să vină să mă recupereze.

Luni am fost la medicul de familie cu toate hârtiile și mi-a spus că valorile pot fi crescute din două motive: fie de la acele pietre care se poate deja să fie eliminate, fie de la Galantamin. Am plecat mai ușurată pentru că mi-a explicat mai în detaliu și mi-a făcut programare pentru azi dimineață să vedem cum se prezintă ficatul după aproape o săptămână. Și mi-a mai spus că poate durerile alea cumplite au fost și de la eliminarea pietrei. Dar aflăm vineri, pentru că opțiunea ca Galantaminul să fie de vină e una înfricoșătoare. Oricum îl voi schimba, însă despre asta în altă postare kilometrică.

Dacă ați ajung până aici va mulțumesc pentru atenție 🙂