Al treilea maraton

Din cauza pauzei de scris pe blog, am menționat primul maraton al soțului doar tangențial, în retrospectiva lui 2022, însă pe al doilea l-am sărit complet, dar i-am făcut cinste pe Instagram. Dar nu se face, pentru că asemenea realizare merită măcar un articol doar pentru el.

În primul an au fost durerile de genunchi și vizitele la doctor pentru a depista problema și a o vindeca. În al doilea a fost mai puțină pregătire și chiar nici o alergare de 42km, cum își propusese. În acest an, parcă a fost mai rău ca în ceilalți doi: dureri de mușchi, pregătire slabă, opriri pe la 20-25km cu imposibilitatea de a relua, o răceală cu două săptămâni înainte de 29 septembrie… lucrurile arătau oribil. Și din nou i-am scris pe whatsapp: “(ți)-ai dovedit că poți, ai alergat nu unul ci două maratoane la vârsta de peste 40 de ani, e OK să te oprești dacă nu mai poți”. Eu sunt foarte paranoică și prăpăstioasă când vine vorba de sănătatea lui și a copilei, fac din țânțar armăsar, nu mă lasă scenarita să dorm nopțile și, în general, îmi doresc să renunțe să nu mai trec eu prin coșmarurile fabricate de mintea și frica mea. Egoistă. Duminică dimineața eram trează de la 4 pentru ca după vizita la toaletă, gândurile au început să zburde și îl vedeam căzut pe asfalt nemairidicându-se de acolo și eu rămânând văduvă. ‘Ce mă fac eu atunci fără el? Cum plătesc ratele la casă? Cum crește copilul fără tată? Cum ducem durerea asta?‘ Paranoică.

El a plecat mai devreme, noi mai târziu. Din cauza nesomnului și a emoțiilor pentru el simțeam că îmi tremură tot corpul, copilul trăncănea neîntrerupt de când am plecat de acasă până ne-am dat jos din tren când am rugat-o să ia o pauză că o să înnebunesc. El îmi trimitea poze cu el fresh înainte de start, eu mă pregăteam sufletește pentru toată alergătura între cele 4‑5 puncte de încurajare stabilite dinainte.

Am ajuns la primul punct, km 8, unde ne-am întâlnit și cu cele două familii venite să îl încurajeze, aceiași ca în toți ceilalți doi ani. BMW și-a schimbat aplicația și am fost impresionată și bucuroasă să văd că funcționa mult mai bine decât în anii precedenți, că îl puteam urmări în timp real fără să se oprească sau să dea erori. I-am scandat numele să ne audă și să poată veni către noi, să îl însuflețim cu energie nouă pentru următorii kilometri. A funcționat. A terminat al treilea maraton cu 2 minute mai repede decât cel de anul trecut, care fusese și el mai bun ca cel din primul an.

Mi-a spus că aceste încurajări ale noastre, dar și ale tuturor celor de pe margine contează enorm și îl energizează. Tobele și muzica cu ritm, din loc în loc, îl ajută și ele. N-ar fi vrut să rateze acest maraton din două motive importante:

1. era primul an în care prietenul nostru, Tim, fusese și el tras la sorți și puteau alerga împreună (n-au alergat unul lângă altul, însă au trăit aceeași experiență) și

2. ediția din 2024 a fost aniversară pentru că maratonul împlinea 50 de ani de când se ținea în Berlin. Este, de altfel, unul dintre cele 6 maratoane principale din lume și anul acesta a deținut recordul mondial la numărul de participanți dintotdeauna: 54.280. Pe site-ul BMW se dau următoarele informații:
– Peter Bartel, în vârstă de 82 de ani, a participat și la prima ediție a maratonului în 1974, și anul acesta a fost ultimul care a trecut linia de sosire.
– Etiopienii Milkesa Mengesha și Tigist Ketema au câștigat cel de-al 50‑lea BMW BERLIN MARATHON cu timpi de clasă mondială
– Teletonul RTL împreună cu organizatorul maratonului SSC Events și BMW Berlin Marathon au reușit să strângă donații în valoare de 1 milion de euro, bani care vor fi donați copiilor nevoiași din Berlin.

Iar medalia e spectaculoasă. Nu știm însă ce-i cu porcul ăla pe ea.

Locul de întâlnire era cel obișnuit, însă, din păcate, eu eram cu Adă și fetița lui Tim la toaletă, așa că alergătorii noștri erau deja acolo când am venit noi. Eram însă pregătită pentru îmbrățișarea dintre tată și fiica și le las aici toate cele trei momente de la toate maratoanele.

S-a băut prima bere rece după vreo 2 luni de post – credea că îl ajută cu ceva, însă s-a dovedit că nu foarte mult. S-a zâmbit mult, ne-am bucurat mult și cum am mai spus și prima oară: aș vrea să simt bucuria din sufletul lui măcar o dată în viață. Senzația că ai reușit ceva de genul ăsta. Însă eu n-am ambiții de astea, deci probabil nu o să o cunosc niciodată.

Și acum câteva instantanee care ne-au adus zâmbete pe buze.